Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (sec. XVIII - XX)

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

(sec. XVIII - XX)

I.    Proiecte de realizare a statului român modern (sec. XVIII-1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate de:

Ø transformările suferite de societatea româneasca în sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX;

Ø conjunctura politică internaţinală, în care “problema orientală” s-a transformat într-un factor de echilibru european.

I.     Situaţia politică a Ţărilor Române în sec. XVIII

a.    ”Problema orientală” - cadru pentru emanciparea românilor

După asediul Vienei (1683), s-a accentuat decăderea Imperiului Otoman iar ”problema orientală” a dobândit un nou conţinut.

Ø În  sec. XVIII concurenţa dintre habsburgi şi Imperiul Ţarist pentru moştenirea ”omului bolnav”  al Europei (Imperiul Otoman) a generat războaie care au marcat sud-estul continentului şi au determinat Imperiul Otoman la importante cedări teritoriale:

o  teatrul acestor războaie a fost de cele mai multe ori teritoriul Principatelor Române, pe care un contemporan le caracteriza drept “corăbii în furtună”;

o  deşi românii se închinaseră turcilor prin tratate “nu ca învinşi ci ca invingători”, Principatele Române au făcut parte din proiectele de împărţire a Imperiului Otoman ;

o  înfrângerile suferite de turci în faţa puterilor creştine au avut drept consecinţă anexarea unor teritorii româneşti de către statele creştine din vecinătate:

·      1699 - Pacea de la Karlowitz  a stabilit  anexarea Transilvaniei de către Imperiul habsburgic;

·      1718 - Pacea de la Passarowitz a stabilit  anexarea Olteniei şi a Banatului de către Imperiul habsburgic;

·      1739 - Pacea de la Belgrad stabilea retrocedarea Olteniei către Ţara Românească, Banatul rămânând la habsburgi;

·      1775 -  Bucovina a fost anexată de Austria;

·      1812  - Pacea de la Bucureşti stabilea anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist.

Această conjunctură a oferit elitelor româneşti posibilitatea să acţioneze pentru modificarea statului internaţional al Principatelor, având ca fundal proiecţia statului modern român.

b.    Caracteristicile regimului fanariot ( 1711 / 1716 - 1821 )

Ø Sec. XVIII românesc a fost cunoscut şi sub numele de secolul fanariot (1711 / 1716-1821), deoarece la conducerea celor două Principate Române au fost aduşi domni din cartierul Fanar al Constantinopolului, din familii greceşti, albaneze şi româneşti (Mavrogheni, Mavrocordat, Caragea, Ipsilanti, Suţu, Moruzi, Ghica, etc):

o  domniile fanariote au fost instaurate începând cu :

·      1711  în Moldova, după înlăturarea lui Dimitrie Cantemir;

·      1716  în Ţara Românească, după înlăturarea lui Constantin Brâncoveanu.

o  aducerea fanarioţilor pe tronurile celor două principate s-a datorat:

·      orientării unor  domni români către Rusia pentru lupta antiotomană;

·      neîncrederii turcilor în domnii şi boierii români;

·      tendinţei de extindere a habsburgilor în Moldova şi Muntenia.

Ø “Secolul fanariot” a fost considerat o pată neagră a istoriei naţionale, o perioadă dominată de boierimea de origine străină, preocupată mai mult de lux şi fiscalitate decât de dezvoltarea ţării;

o  chiar şi în acest context nefavorabil au putut fi identificate rădăcini ale marilor idei care au contribuit la modernizarea statului.

Ø S-au evidentiat o serie de domni fanarioţi, care, animaţi de spiritul iluminist, au contribuit la reformarea societăţii:

o  Constantin Mavrocordat;

o  Alexandru Ipsilanti;

o  Constantin Ipsilanti;

o  Grigore al III-lea Ghica;

o  Alexandru Moruzi;

o  Scarlat Callimachi.

Ø Aplicarea reformelor a fost însă stânjenită de :

o  fluctuaţiile dominaţiei otomane;

o  intervenţia turcilor;

o  ostilitatea boierimii.

Reformismul Domnesc în timpul regimului fanariot

a)   Reforme politice şi sociale:

Ø Constantin Mavrocordat (1730-1769), în timpul celor 10 domnii (4 în Moldova  şi 6 în Ţara Românească), a urmărit aplicarea unui program de reforme care a vizat :

o  organizarea sistemului fiscal;

o  desfiinţarea şerbiei (1746 în Ţara Românească şi 1749 în Moldova), foştii şerbi devenind liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi de pământ.

b)   Reforme juridice:

Ø în 1780 a fost tipărit primul cod de legi fanariot din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti- “Pravilniceasca condică”, cod ce a fost aplicat şi în Ţara Românească, până în preajma revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu, când a fost înlocuită cu Legiuirea lui Caragea (1818);

Ø din iniţiativa domnilor fanarioţi Scarlat Callimachi (Moldova) şi Ioan Caragea (Ţara Românească) au fost redactate: “Codul Callimachi” (1817) şi “Legiuirea lui Caragea” (1818).

c)    Reforme religioare şi culturale

Ø În Transilvania, Maria Tereza:

o  a restaurant  din raţiuni de stat, prin Edictul din 1759, ortodoxia pentru a salva unirea religioasă;

o  prin Ratio Educationis (1777), a sporit reţeaua şcolilor rurale

Ø Regimul fanariot a avut pe de o parte consecinţe pozitive, iar pe de altă parte negative:

o  Consecinţe negative:

·      exploatarea fiscală abuzivă, exercitată de stat;

·      vânzarea funcţiilor;

·      integrarea completă a Ţării Româneşti şi a Moldovei în sistemul politic şi militar al Imperiului Otoman;

·      dispariţia factorului de rezistenţă a boierilor pământeni împotriva dominaţiei otomane;

·      pierderi teritoriale ( 1775- Bucovina, 1821- Basarabia)

o  Consecinţe pozitive:

·      înregistrarea unor progrese în domeniul culturii (receptivitate faţă de iluminism);

·      realizarea unor reforme instituţionale (contribuie la unitatea instituţională);

·      introducerea legislaţiei scrise în politica judiciară.

II.  Situaţia politică a Ţărilor Române în sec.  XIX

Înainte de a deveni o realitate instituţională  statul român modern, a fost imaginat ca proiect politic de generaţii întregi de gânditori:

Ø Sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin:

o  apariţia semnelor certe ale modernizării;

o  afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale.

Ø Elita politică constituită în “Partida  naţională” a indentificat modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică şi ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică:

o  au fost adresate numeroase memorii marilor puteri aflate în conflict cu Poarta prin care se solicita modificarea statului politico-juridic al principatelor:

·      40 de memorii  cereau înlăntuirea domnilor fanarioţi;

·      10 memorii cereau obţinerea independenţei.

o  au fost concepute numeroase proiecte de reformă care urmăreau să aşeze societatea pe baze moderne şi să întemeieze  un stat constituţional:

·      “Constituţia cărvunarilor” -1822, Ionică Tăutu - susţinea ideea ”monarhiei mărginită şi moştenitoare”;

·      “Aşezământul  politicesc” - Simion Marcovici -susţinea  organizarea statului pe baza “principiului separării puterilor în stat” .           

     1. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821

 În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină din Sud-Estul Europei a intrat într-un proces de radicalizare politică.

Ø După moartea ultimului domn fanariot al Ţării Româneşti (Alexandru Suţu), Tudor a guvernat ţara timp de câteva luni,  după care a devenit conducătorul unei revoluţii îndreptate împotriva dominaţiei străine;

Ø a încercat o colaborare cu Alaxandru Ipsilanti, conducatorul Eteriei (societate secretă organizată pe teritoriul Rusiei Ţariste, la Odessa,  care avea ca scop eliberarea grecilor), semnând cu acesta o Convenţie militară pentru înlăturarea dominaţiei otomane;

o  deoarece Rusia Ţaristă şi-a retras sprijinul promis revoluţiei greceşti, Tudor a încercat o apropiere de Poartă prin incriminarea exclusiv a fanarioţilor.

·      Eteria a considerat acest lucru ca fiind o trădare.

Ø în 1821 în cadrul mişcării revoluţionare din Ţara Românească, au fost  elaborate o serie de documente:

o  Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie);

o  Prima proclamaţie către bucureşteni (16 martie);

o  A doua proclamaţie către bucureşteni (20 martie);

o  Proclamaţia către ţară (23 martie).

Ø  cel mai important document programatic al revoluţiei  a fost “Cererile norodului românesc” care propunea:

o  organizarea statului pe principiul suveranităţii poporului, reprezintat de Adunarea Generală;

o  anularea legilor abuzive adoptate fără acordul poporului;

o  alegerea Domnului să fie făcută de către  ţară;

o  desfiinţarea privilegiilor boiereşti;

o  promovarea în funcţii să fie după merit nu după avere;

o  mănăstirile să întreţină o armată formată din 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi ”cu leafă uşoară”;

o  înlocuirea vechilor dări cu un impozit unic plătit în 4 rate;

o  desfiinţarea vămilor interne în vederea unificării pieţei naţionale.

Ø Mişcarea revoluţionară a fost dezarmată de Rusia şi reprimată de Imperiul Otoman, având drept consecinţe:

o  înlăturarea domnilor fanarioţi  şi instaurarea domnilor pământeni (1822):

·      Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească;

·      Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova;

o  confirmarea autonomiei;

o  introducerea protectoratului rus “de jure” (1829);

o  impunerea Regulamentelor Organice (1831,1832).

Ø Dupa înfrângerea revoluţiei din 1821, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte pentru modernizarea statului;

o  nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în actele internaţionale referitoare la Principate.

·      Tratatul de la Adrianopol (1829):

-       consacra individualitatea politică a Ţărilor Române;

-       instituia oficial protectoratul rusesc asupra acestora;

-       prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, Regulamentele Organice.

2. Regulamentele Organice şi domniile regulamentare

Ø Regulamentele Organice, au fost elaborate de două comisii de boieri români, la Iaşi şi Bucureşti, care au lucrat sub supravegherea reprezenrantului puterii protectoare, Rusia Ţaristă:

o  au intrat în vigoare în:

·      decembrie 1831  în Ţara Românească;

·      ianuarie 1832 în Moldova.

o  au aşezat statul pe principii moderne, stabilind:

·      principiul suveranităţii poporului;

·      principiul separării puterilor în stat;

·      bugetul de stat;

·      înfinţarea de instituţii moderne: tribunale, corpul de avocaţi, procuratura, notariatele, arhivele etc. ;

·      reorganizarea sistemului fiscal;

·      limitarea puterii domnului;

·      menţinerea monopolului politic al boierilor, privilegiile fiscale şi sociale ale acestora.

o  au stabilit atribuţiile domnului, care :

·      era ales pe viaţă;

·      avea iniţiativă legislativă;

·      numea miniştri;

·      poatea refuza publicarea legilor votate în Adunare;

·      avea dreptul de a dizolva Adunările.

Regulamentele Organice au reprezentat actul de naştere al parlamentarismului în România datorită  adunărilor care limitau puterea şefului statului.

Ø În  baza acestora au fost  numiţi în Principate domni regulamentari (1834):

o  Alexandru Ghica - în Ţara Românească, înlocuit cu Gheorghe Bibescu;

o  Mihail  Grigore Sturdza- Moldova.

Ø În timpul domniilor regulamentare au fost  luate  o serie de măsuri:

o  înlocuirea Sfatulul domnesc cu Sfatul administrativ format din miniştri, şefi ai departamentelor nou înfiinţate.

o  reorganizarea justiţiei şi administraţiei;

o  în domeniile edilitar, penitenciar, al pensiilor, ajutoarelor sociale, instrucţiilor publice.

3. Revoluţia  română de la de la 1848-1849  

Pentru românii aflaţi sub suzeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei (Principatele Române) sau sub dominaţie habsburgică (Transilvania, Bucovina) obiectivul emanciparii politice naţionale era greu de realizat.

Ø Conştienţi de acest lucru fruntaşii revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-şi solicitările în limite ,,legale’’:

o  respectarea autonomiei principatelor în conformitate cu vechile tratate;

o  unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un  “ducat  autonom”, cu recunoaşterea drepturilor naţiunii române;

o  programele revoluţionare de la Braşov (“Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”- 12 mai 1848) şi Cernăuţi (“Petiţia Ţării”- 20 mai 1848) au cerut:

·      înlăturarea Regulamentelor Organice;  

·      înlăturarea protectoratului ţarist;

·      unirea şi independenţa românilor.

Ø Concepţia despre stat şi instituţiile sale, despre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prezentă în documentele programatice din 1848, dovedeşte schimbarea mentalităţilor şi receptarea ideilor occidentale.

Ø În toate programele se cerea:

o  suveranitatea poporului;

o  organizarea statului pe baze constituţionale;

o  responsabilitatea domnului;

o  organe politice reprezentative şi responsabile;

o  desfiinţarea privilegiilor;

o  egalitatea în faţa legilor;

o  libertatea personală.

Ø Ceva mai avansat era modelul politic din ”Proclamaţia de la Islaz”, care preconiza o formă de guvernare qvasi republicană, cu un domn responsabil ales pe 5 ani.

Ø Deşi înfrântă prin intervenţia militară a imperiilor vecine, revoluţia de la 1848-1849 a reuşit să stabilească direcţiile principale de acţiune pentru formarea României moderne.

Ø Programele revoluţiei au fost :

o  “Petiţia proclamaţie“ -27 martie 1848, Iaşi (Moldova)

o  “Petiţia Naţională” - 3-5 mai 1848, Blaj (Transilvania)

o  “Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” - 12 mai 1848

o  “Petiţia Ţării”- 20 mai 1848, Cernăuti (Bucovina)

o  “Proclamaţia de la Islaz -  9 iunie 1848, Islaz (Ţara Românească)

o  “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”- 15 iunie 1848, Lugoj (Banat)

o  “Dorinţele partidei naţionale din Moldova”-  august 1848, Cernăuţi (Bucovina)

4. Constituirea statului naţional român.

Unirea Principatelor Române. Domnia lui Al. I. Cuza

Ø În anul 1849, după intervenţia militară otomană ce a pus capăt evenimentelor revoluţionare din Ţara Românească, Rusia şi Turcia au semnat Convenţia de la Balta – Liman (19 aprilie 1849), prin care a fost reintrodus regimul regulamentar:

o  numirea domnilor pe 7 ani, de către Poata Otomană cu avizul Rusiei Ţariste, având atribuţii sporite;

o  dizolvarea Adunărilor Obsteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri legislative alcătuite din mari boieri numiţi de domn;

o  menţinerea trupelor de ocupaţie ruso-turceşti (până în 1851);

o  au fost numiţi  noi domnii:

·      Grigore Al. Ghica în Moldova;

·      Barbu Ştirbei în Ţara Româneacă.

Ø Activitatea imigraţiei româneşti şi-a concentrat eforturile pentru a impune o ”cauză românească” în atenţia opiniei publice şi cabinetelor europene:

o  ocazia care a permis împlinirea aspiraţiilor românilor de a-şi întemeia un stat naţional a fost oferită de un nou moment al “crizei orientale”- războiul Crimeei (1853-1856):

o  început ca un război ruso-turc, s-a transformat  în unul european prin intervenţia Franţei şi Angliei de partea Imperiului Otoman, care a reuşit să se impună. 

Ø În timpul Congresulul de Pace de la Paris (1856) s-a pus problema “statului tampon”, rezultat prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, ca soluţie la “problema orientală”.

o  datorită opoziţiei Austriei şi Turciei, dar şi poziţiei indecise a Angliei  Tratatul de Pace de la Paris (18/30 martie1956), a prevăzut doar:

·      înlăturerea protectoratului singular al Rusiei ţariste ;

·      menţinerea suzeranităţii otomane ;

·      punerea Principatelor sub garanţia colectivă a celor 7 mari puteri : Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Sardinia, Imperiul Otoman;

·      retrocedarea către Moldova a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad;

·      consultarea populaţiei din Principate în legătură cu unirea prin intermediul adunărilor ah-hoc.

Ø Adunările ad-hoc:

o  aveau caracter reprezenttiv, fiind alcătuite din reprezentanţii clerului, marilor proprietarilor,  orăşenilor şi clăcaşilor;

o  au elaborat două Rezoluţii (1857), în care  cereau:

·      unirea Principatelor Române într-un singur stat numit România, sub conducerea unui prinţ străin care să-şi  crească moştenitorii în religia ţării;

·      autonomia şi neutralitatea pământului românesc;

·      adunare obştească aleasă din toate categoriile sociale;

Ø Rezoluţiile au fost prezentate în cadrul Conferinţei de la Paris (1858), care a elaborat Convenţia de la Paris, document cu valoare constituţională, care a stat la baza organizării statului până în 1864.

Ø Convenţia de la Paris (7/9 august 1858) stabilea :

o  unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei;

o  doi domni;

o  două Adunări şi două guverne;

o  două instituţii comune cu sediile la Focşani:

· Comisia Centrală;

· Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.

     Convenţia de la Paris  nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor. Rămânea ca după ce ,,Europa ne-a ajutat”, să ,,ne ajutăm noi înşine”( Vasile Boerescu).

      În  baza ei a fost ales Alexandru  Ioan Cuza - la 5/17 ianuarie1859 la Iaşi, domn al Moldovei şi la 24 ianuarie 1859 la Bucureşti, domn al Ţari Românesti.

Acest fapt a simbolozat Unirea Principatelor Romane şi a pus Europa ,,în faţa faptului împlinit”.

II. Statul român de la 1859 la 1916. Proiecte şi realizări

Ø La începutul epocii moderne, elita românească a conceput proiectul unui stat naţional independent, întemeiat pe ideologia “daco-românismului”, care să-i includă pe toţi românii.

Ø  În scurt timp a fost silită să accepte că înfăptuirea acestui proiect depindea de conjunctura internaţională.

Ø Treptat s-au conturat o serie de politici şi doctrine:

o  politica “paşilor mărunţi“;

o  doctrina “prin noi înşine“;

o  practica punerii marilor puteri în faţa “faptului împlinit”;

     După 1859 unirea trebuia consolidată şi erau necesare reforme care să aducă societatea românească şi statul la un nivel cu adevarat european.

1. Consolidarea Unirii şi  făurirea statului modern

Ø Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost interpretată de puterile garante ca o încălcare a Convenţiei de la Paris (1858).

Ø Datorită eforturilor făcute de misiunile diplomatice trimise în diferite capitale europene, puterile garante au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în cadrul Conferinţei de la Paris ( martie - august 1859) :

Ø  Franţa, Anglia, Rusia, Prusia, Sardinia -  în prima şedinţă;

Ø Austria şi Imperiului Otoman la 25 august/7 septembrie 1859.

Ø Domnia lui Al I. Cuza se împarte în 3 perioade:

o  1859-1861 - perioada consolidării unirii, s-a urmarit recunoaşterea unirii şi unificarea legislativă şi administrativă;

o  1862-1864 - perioada domniei constituţionale;

o  1864-1866 - perioada domniei autoritare.

a. Perioada consolidării unirii  (1859-1861)

Ø Alexandru Ioan Cuza a acţionat în direcţia unirii depline şi a trecut la unificarea instituţională:

o  a reunit armata în tabăra de la Floreşti;

o  a realizat primul minister comun - Ministerul de război, în fruntea lui fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu;

o  a unificat serviciile de vamă, telegraf şi cursul monetar;

o  şi-au început activitatea cele două instituţii comune:

·      Comisia Centrală;

·      Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.

o  a fost stabilită capitala ţării la Bucureşti:

Ø În 1861 a fost organizată Conferinţa de la Constantinopol în cadrul căreia a fost recunoscută unirea deplină:

o  la 4/16 decembrie 1861 Turcia a dat Firmanul de investitură prin care era recunoscută unirea deplină, doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

o  la 11/23 decembrie1861 Cuza a adresat „Proclamaţia către naţiune”, prin care informa poporul că unirea a primit recunoaşterea internaţională.

b. Perioada domniei constituţionale (1862-1864)

Ø După recunoşterea unirii a continuat activitatea de unificare:

o  a fost constituit primul guvern unic, de factură conservatoare, condus de Barbu Catargiu (22 ianuarie 1862) ;

o  la 24 ianuarie 1862, la Bucureşti, şi-a început lucrările prima Adunare legislativă unificată a  Principatelor Unite;    

o  au fost contopite stemele Principatelor, noua stemă având însemnele celor două ţări - vulturul şi zimbrul (1862);

o  în 1863 a fost folosit în actele interne şi în titulatura domnului numele statului- România.

Ø Pentru modernizarea statului  au fost elaborate legi noi:

o  legea secularizării averilor mănăstireşti (13/25decembrie 1863), proprietăţile mănăstireşti au intrat în proprietatea statului - 25,6% din suprafaţa agricolă,  fiind oferită o anumită despăgubire).

o  legea contabilităţii;

o  legea comunală;

o  Codul Penal şi de procedură penală;

o  legea organizării judecătoreşti;

c. Perioada domniei autoritare (1864-1866)

Ø La 2 mai 1964  Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, în  urma căreia:

o  a dizolvat Adunarea;

o  a menţinut guvernul M. Kogălniceanu;

o  a promulgat Statul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris,  (rol de constituţie).

o  a dat Legea electorală;

Ø Prin cele două documente s-a stabilit:

o  sporirea prerogativelor domnitorului, care:

·      avea iniţiativa legislativă;

·      numea ¼ din membrii Senatului;

·      numea preşedintele Camerei;

o  înfiinţarea unor instituţii noi:

·      Corpul Ponderator sau Senatul;

·      Consiliul de Stat care elabora legile;

o  menţinerea votului censitar, dar censul era mai mic în comparaţie cu cel anterior ( a crescut numărul de alegători);

o  împărţirea alegătorilor în două colegii : alegători primari şi alegători direcţi.

Ø Cu sprijinul guvernului condus de M. Kogălniceanu, au fost elaborate numeroase legi :

o  Legea  rurală (14 / 26 august 1864), însoţită de o “Proclamaţie către ţărani”, care  stabilea:

·      împroprietărirea prin exproprierea marilor moşii;

·      ţăranii erau împroprietăriţi după puterea de muncă ( în funcţie de numărul de vite pe care le deţineau au fost stabilite 3 categorii: fruntaşi, mijlocaşi, pălmaşi);

·      pământul primit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani;

·      erau desfiinţate claca şi alte obligaţii faţă de stăpânii moşiilor;

o  legea introducerii sistemului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie 1864);

o  legea instrucţiunii publice (25 noiembrie/7 decembrie 1864), care stabilea:

o  învăţămantul primar - gratuit şi obligatoriu;

o  învăţământ secundar şi superior, în cele două universităţi:

o   Universitatea de la Iaşi - inaugurată la 26 octombrie/7 noiembrie 1860 ;

o   Bucureşti - 4/ 16 iulie 1864);

o  legea organizării armatei;

o  Codul Civil (4/16 decembrie 1864), după modelul francez;

o  legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe (1865);

 Prin acţiunile sale Alexandru Ioan Cuza a contribuit în mod evident la modernizarea României.

2.Consolidarea statului modern român

Ø Încă din programul “partidei naţionale” din 1802, fusese formulată ideea aducerii  unui prinţ străin în fruntea ţării.

o  ideea a fost susţinută de contele Walewski în cadrul Congresului de Pace de la Paris din1856, reluată de Adunările ad-hoc din 1857 şi acceptată de Al. I. Cuza atunci când şi-a exprimat dorinţa de a renunţa la tron;

o  prin aducerea prinţului străin românii sperau:

·      să pună capăt luptelor interne;

·      să-şi asigure un sprijin diplomatic pe plan extern.

Ø La 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să renunţe la tron în urma unui complot al Monstruoasei Coaliţii:

o  a fost constituită o Locotenenţă domnească (11/23 februarie - 8/20 aprilie 1859), formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi Nicolae Haralambie, care a oferit tronul:

o  inţial lui Filip de Flandra (a refuzat);

o  ulterior prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (de origine prusacă), susţinut de :

·      împaratul Franţei - Napoleon al III-lea;

·      regele Prusiei;

·      cancelarul Prusiei - Otto von Bismarck.

Ø Prinţul Carol a depus jurământ de credinţă (10/22 mai 1866), ca domn al României - “domn constituţional”.

Ø La 1/13 iulie 1866 prinţul Carol a promulgat noua Constituţie a României:

o  inspirată din cea belgiană de la 1831;

o  considerată “un veritabil act de independenţă” pentru că nu menţiona suzeranitatea otomană şi garanţia marilor puteri;

o  avea caracter liberal;

o  cuprindea principii moderne:

·      separarea puterilor în stat ( legislativă, executivă şi judecătorească);

·      instituţii reprezentative;

·      responsabilitate guvernamentală.

o  domnul avea prerogative executive, legislative, judecătoreşti;

o  actele domnului trebuiau contrasemnate de miniştrii de resort;

o  menţinea votul censitar, corpul electoral fiind împărţit în colegii în funcţie de avere (4 pentru Adunare, 3 pentru Senat);

o  articolul 7 lăsa posibilitatea “împământenirii” doar “străinilor de rit creştin”;

o  articolul 19 conferea proprietăţii private “drept sacru şi inviolabil”;

Ø După elaborarea şi aplicarea acestei Constituţii a avut loc cosolidarea principalelor instituţii ale statului:

o  monarhia;

o  parlamentul;

o  partidele politice.

·      în linii mari au fost respectate regulile jocului democratic, iar monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern.

Ø Au fost înfiinţate partidele politice care susţineau prin programele lor continuarea procesului de modernizare, propunând legi în acest sens.

o  Partidul Naţional Liberal (1875), în baza Coaliţiei de la Mazar Paşa - politica  “prin noi înşine”

o  Partidul Conservator (1880) - politica “paşilor mărunţi”.  

Ø A avut loc modernizarea economiei datorită unor măsuri şi legi care au vizat:

o  protecţionismul vamal;

o  încurajarea industriei;

o  modernizarea agriculturii;

o  înfiinţării Băncii Naţionale  a României (1880), cu drept de emisiune monetară;

     Dezvoltarea economiei naţionale se putea realiza doar dupa obţinerea independenţei.

 3. Cucerirea independenţei de stat a României

Ø După 1772, elita politică solicitase în memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenţă pentru Principatele Române.

Ø Diferite proiecte şi planuri ale revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legătură cu activitatea revoluţionarilor polonezi din preajma anului 1848, aveau ca obiectiv dobândirea independenţei.

o  adversarul comun era Rusia Ţaristă care, prin “articolul adiţional” la Regulamentele Organice, urmărea să-şi sporească controlul asupra Principatelor.

Ø Românii considerau că s-ar fi putut realiaza o înţelegere cu sultanul, pe cale paşnică, dar principala piedică în calea reformelor interne o constituia ţarul.

o  aceeaşi ostilitate era manifestată şi faţă de habsburgi, fapt care a permis în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o apropiere de revoluţionarii maghiari.

Ø La jumătatea sec. XIX au fost realizate o serie de planuri federaliste:

o  Nicolae Bălcescu a susţinut mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reţinând atenţia cel ce viza constituirea Statelor Unite ale Dunării, care ar fi grupat pe români, maghiari şi “iugoslavi”;

o  Ion Heliade Rădulescu propunea o “republică universală a Europei”.

Ø Mai realiste au fost planurile de realizare a unei colaborări balcanice:

o  în 1863 Alexandru Ioan Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia, trecând peste Poarta Otomană, relaţii continuate şi după venirea prinţului Carol I prin semnarea unui tratat în 1868;

o  atât Alexandru Ioan Cuza cât şi Carol I au susţinut mişcarea revoluţionarilor bulgari;

o  în 1866 şi 1869 oamenii politici români se consultau cu emisarii guvernului grec în vederea stabilirii unei acţiuni comune antiotomane.

Ø În 1875 a avut loc redeschiderea “crizei orientale”, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, fapt care a oferit ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru obţinerea independenţei:

o  clasa politică susţinea ideea obţinerii independenţei, dar exitau deosebiri privind căile sau metodele realizării acestui lucru:

·      liberalii (între care I.C. Brătianu), propuneau o apropiere de Rusia Ţaristă în vederea unei acţiuni antiotomane;

·      conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurul obstacol în calea expansiunii Rusiei Ţariste (formaţi la şcolile din Germania, vedeau  în slavism cea mai marea ameninţare la adresa României).

Ø În 1876 guvernul liberal, condus de I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu la externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică:

o  guvernul a adresat un memoriu Porţii  Otomane şi Puterilor garante (iulie 1876),  în care cerea recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui România (a fost primit cu ostilitate);

o  Dimitrie Brătianu a iniţiat un demers diplomatic la Constantinopol (decembrie 1876), cerând “garanţii speciale pentru neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”.

·      tratativele româno-otomane au eşuat datorită adoptării Constituţiei lui Midhat-Paşa, prin care statul roman era declarat “provincie privilegiată” a imperiului.

Ø În octombrie 1876 o delegaţie românească, având în frunte pe I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, a propus, la Livadia - în Crimeea, ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, dar fără nici un succes.

Ø În 1876  “criza orientală” s-a agravat deoarece:

o  Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman;

o  bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare (o parte din detaşamentele bulgare fuseseră pregătite pe teritoriul României).

Ø La 3 ianuarie 1877 Austro-Ungaria şi Rusia au semnat Convenţia de la Budapesta care stabilea:

o  Rusia urma să primească sudul Basarabiei;

o  Austro-Ungaria primea Bosnia şi Herţegovina.

Ø La 4/17 aprilie 1877 a fost semnată Convenţia de al Bucureşti între România şi Rusia, care stabilea:

o  trecerea armatei ţariste prin teritoriul românesc în drum spre Dunăre;

o  traseul stric pe care urmau să se deplaseze trupele, ocolind capitala;

o  cheltuielile deplasării erau suportate de Rusia;

o  statul român punea la dispoziţia armatei ţariste căile ferate, drumurile şi serviciile de poştă şi telegraf;

o  Rusia se angaja să respecte legislaţia şi integritatea statului român;

·      prin faptul că Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială a statului, Convenţia reprezenta un moment important al afirmării României.

Ø După semnarea convenţiei au fost luate o serie de măsuri:

o  a fost decretată mobilizarea generală (6 aprilie 1877);      

o  Parlamentul  a votat  o moţiune (29-30 aprilie/11-12 mai 1877), cerând:

·      ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poarta Otomană;

·      declararea oficială a stării de război între România şi Imperiul Otoman;

·      apărarea integrităţii statului român;

Ø anterior, Rusia a declarat război Imperiului Otoman (12 aprilie 1877) şi a început trecerea armatei ruseşti prin teritoriul românesc spre Balcani

Ø În aprilie 1877 s-a instalat la Dunăre starea de război:

o  turcii au bombardat localităţile de pe malul drept al Dunării: Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu;

o  armatele române au ripostat bombardând: Vidinul şi Turtucaia.

Ø La 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, răspunzând interpelării deputatului Nicolae Fleva, a declarat că ţara dorea ruperea legăturilor cu Poarta “Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă (…) suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare.”

o  în aceeaşi zi Camera a adoptat o moţiune prin care declara “independenţa absolută a României”.

o  la 10/23 mai 1877 moţiunea a fost prezentată domnitorului Carol I care a dat o Proclamaţie către ţară, semnată de toţi.

Ø La 14/26-15/27 iunie 1877 armata rusă a trecut Dunărea fiind sprijinită de vasele româneşti: “Rândunica “, “Ştefan cel Mare “, “Fulgerul”  şi  “România“, care au bombardat flota turcească.

Ø La începutul lunii iulie s-a creat o situaţie dificilă ca urmare a respingerii armarelor ţariste în faţa Plevnei, condusă de generalul Osman Paşa (Plevna era un sistem de fortificaţii format din 14 redute, în cadrul cărora erau mobilizaţi 50.000 de soldaţi şi ofiţeri otomani).

o  Marele duce Nicolae, fratele ţarului, care comanda armata rusă pe frontul din faţa Plevnei, i-a trimis domnitorului Carol I o telegramă (19 iulie 1877), cerându-i în mod expres să se alăture armatei ţariste;

o  fără să existe o convenţie de colaborare militară, Carol I a trimis la Sud de Dunare: Diviziile II şi III ale armatei, contribuind la victoria împotriva otomanilor.

o  Prinţul Carol a devenit conducatorul armatelor romano-ruse din faţa Plevnei ;

·      în luptele duse pentru ocupare redutei Griviţa :

-        au murit eroic: căpitanul Valter Mărăcineanu, maiorul George Şonţu, peste 800 de soldaţi;

-       steagul otoman a fost capturat de soldatul Grigore Ion.

-       datorită sprijinului armatei romane Plevna a fost cucerită la 28 noiembrie/10 decembrie 1877.

Ø Cucerirea independenţei de stat a fost o cauză a tuturor românilor:

o  voluntarii veniţi din provinciile de peste munţi s-au înrolat în armata română;

o  presa din provinciile de peste munţi îşi informa cititorii despre evenimentele din Balcani;

o  comitetele de femei pregăteau pachete pentru cei de pe front.

Ø Independenţa României a fost recunoscută prin două tratate:

o  Tratatul de Pace de la San Stefano (19 februarie/3martie 1878), recunoştea independenţa României şi Serbiei;

o  Tratatul de al Berlin (1/13 iulie 1878), recunoştea independenţa României, condiţionată de:

·      modificarea art. 7 din Constituţie, în sensul acordării cetăţeniei române şi locuitorii de altă religie decât cea creştină (erau vizaţi evreii);

·      răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei societăţii care construise căile ferate în România (Societatea Strousberg).

·      cedarea către Rusia a părţii de sud a Basarabiei (judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad), primind în schimb : Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;

Ø În pofida prevederilor dezavantajoase, rămânea faptul esenţial şi anume  recunoşterea internaţională a independenţei de stat a României.

     După obţinerea independenţei, românii din teritoriile aflate sub stăpânire străină considerau eliberarea lor doar  “o chestiune de timp”.

Ø În 1883 România a aderat la Puterile Centrale, statul continuând să acorde o atenţie deosebită problemei naţionale:

o  a susţinut cultural comunităţile româneşti din Balcani;

o  a subvenţionat învăţământul românesc din Transilvania;

o  a sprijinit mişcarea memorandistă a românilor transilvăneni (1892 – 1894).

5. Proiectul făuririi României Mari

Ø Încă de la începutul sec XIX a apărut ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române - idee formulată de:

o  Naum Râmniceanu (1802);

o  Ion Budai Deleanu (1804).

·      aceste planuri au fost reluate de A.G. Golescu Albu şi Ion Câmpineanu, care au propus ideea unirii politice a celor trei principate.

Ø În timpul Revoluţiei de la 1848 mulţi dintre fruntaşii revoluţiei considerau că Imperiul Habsburgic se va prăbuşi, făcând posibilă constituirea statului naţional român în vatra  “Vechii Dacii”.

o  pe Câmpia Libertăţii de la Blaj a fost auzită dorinţa românilor transilvăneni: “Noi vream să ne unim cu ţara”.

Ø Dimitrie Brătianu a folosit pentru prima dată (1852),  sintagma de “România Mare”.

Ø După 1870 o parte a oamenilor politici şi cărturari (I.C. Brătianu, M. Eminescu, A. D. Xenopol) continuau să creadă în sfârşitul Imperiului Habsburgic:

o  în 1871, cu prilejul sărbătorilor de la Putna, A. D. Xenopol aprecia că “marea unire” era un fapt inevitabil.

Ø Deşi alianţa cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) a împiedicat exprimarea deschisă a ideilor iredentiste, în secret, guvernul de la Bucureşti, a acordat sprijin “naţionaliştilor” ardeleni.

o  la Bucureşti a fost înfiinţată “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” (1890), care  şi-a luat numele de “Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor” (1914).

Ø Românii din Vechiul Regat au susţinut lupta românilor din provinciile istorice:

o  pentru Transilvania:

·      au fost tipărite cărţi;

·      au fost realizate vizite ale unor personalităţi ca  N. Iorga, I.C. Brătianu, Take Ionescu, I.L. Caragiale;

·      s-a manifestat solidaritatea cu mişcarea memorandistă;

·      Academia Română a acordat premiul pentru poezie lui Octavian Goga (1905);

·      colaborare cu Ion Raţiu, Vasile Lucaciu şi alţi lideri ai mişcării naţionale.

o  pentru  Bucovina:

·      participarea unor personalităţi (M. Eminescu, A.D. Xenopol, D. Onciu, N. Iorga) la marile aniversări organizate în Bucovina, la Putna;

·      solidaritate cu acţiunile unor intelectuali (Iancu Flondor) şi cu acţiunile mitropolitului Silvestru Morariu care vizau regenerarea vieţii culturale româneşti şi a bisericii ortodoxe din provincie;

·      subvenţionarea Societăţii “Arboroasa”.

o  pentru Basarabia:

·      un rol important în încurajarea luptei de eliberare a basarabenilor a avut Constantin Stere, profesor la Universitatea din Iaşi, director al revistei “Viaţa românească”.

Ø După 1900 politica externă a României a cunoscut schimbări radicale în sensul îndepărtării de Puterile Centrale;

o  în 1913 România a participat la al II-lea război balcanic, fapt care l-a facut pe N. Iorga să afirme că acolo, după Dunăre, începea “războiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.

III. Realizarea României Mari

1. Izbucnirea primului război mondial şi perioada neutralităţii

Deşi un stat mic, România a jucat un rol important în politica europeană, fiind în preajma unor mari puteri, ca:

o  Imperiu Austro-Ungar;

o  Imperiu Ţarist;

o  Imperiu Otoman.

Ø După 1878 obiectivul românilor a fost obţinerea independenţei. În 1878 Carol I, îşi ia titlul de “Alteţă Regală”, iar în 1881 România a fost proclamată regat.

Ø Primul război mondial a fost declanşat de Austro-Ungaria, dar responsabilitatea a revenit tuturor puterilor, reprezentând apogeul confruntărilor dintre Marile Puteri pentru:

o  dominaţie politică şi economică;

o  reîmpărţirea lumii în sfere de influienţă.

Ø Taberele participante au fost:

o  Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Italia);

o  Antanta (Rusia Ţaristă, Franţa, Anglia).

Ø Pretextul războiului a fost asasinarea la Sarajevo a prinţului moştenitor al Austro-Ungariei - Franz Ferdinand, (15/28 iunie 1914), de către un student sârb, Gavrilo Princip (membru al organizaţiei secrete Mâna Neagră)

Ø La 15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat război Serbiei.

o  în săptămâna următoare au intrat în război şi celelalte puteri, aparţinând celor 2 aliante:  Antanta şi Puterile Centrale.

Ø În 1914 ambele blocuri militare doreau atragerea României în conflict, promiţându-i o serie de avantaje.

Ø Declanşarea războiului a găsit clasa politică din Regat divizată:

Ø Pentru a observa atitudinea pe care urma să o manifeste România, a fost orgnizat Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie/3 august 1914), în care s-au înregistrat următoarele propuneri:

o  regele Carol I, susţinut de P.P.Carp,  a propus intrarea în război alături de Puterile Centrale;

o  membrii Partidului Conservator Democrat şi cei ai Partidului Conservator (reprezentat de I. Grădişteanu şi I.N. Lahovary ), au propus neutraliatea armată;

·      au respins aplicarea tratatului cu Puterile Centrale, invocând faptul că acestă aplica “casus foederis” numai în situaţia în care unul dintre statele  semnatare era atacat;

o  guvernul prin Ion I.C.Brătianu şi Al. Maghiloman au propus expectativa armată.

o  la sfârşitul consiliului a fost adoptată soluţia neutralităţii.

Perioada neutralităţii (1914-1916)

Ø situaţia României a fost destul de grea datorită:

o  intrării în război a Bulgariei (1915) de partea Turciei;

o  rechiziţiilor făcute pe seama populaţiei civile;

o  numeroaselor cheltuieli făcute pentru înzestrarea armatei;

o  reducerii volumului comerţului românesc ca urmare a închiderii strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, după intrarea în război a Turciei de partea Puterilor Centrale.

Ø I.I.C. Brătianu  a purtat tratative cu Antanta pentru a stabilirii condiţiile alăturării României la alianţă.

o  tratativele au fost facilitate de moartea regelui Carol I (septembrie 1914) şi de venirea la tron a regelui Ferdinand I;

o  la 4/17 august 1916 România a semnat două convenţii cu Antanta (Anglia, Franţa, Rusia), una politică şi una militară:

o  Convenţia politică prevedea:

·      România trebuia să declare război Austro-Ungariei;

·      Antanta se angaja să respecte integritatea teritorială a României;

·      Antanta recunoştea statului român drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei;

·      România urma să participe la Conferinţa de Pace în condiţii de egalitate cu celelalte naţiuni aliate.

o  Convenţia militară prevedea:

·      intrare României în război pe 15/28 august 1916;

·      Antanta trebuia să acorde ajutor militar României;

·      armata română trebuia să fie aprovizionată, prin porturile ruseşti, cu arme şi muniţii - 300 tone zilnic;

·      Antanta trebuia să deschidă un front la Salonic, pentru a reţine trupele bulgaro-germane şi a pune România la adăpost de un război pe două fronturi;

·      Rusia trebuia să desfăşoare operaţiuni militare în Galiţia şi Bucovina şi să participe la apărarea Dobrogei contra unui atac al Bulgariei;

Ø    La 14/27 august 1916 a avut loc Consiliul de Coroană de la Bucureşti, prezidat de regele Ferdinand I, în cadrul căruia I.I.C.Brătianu a prezentat rezultatul tratativelor cu Antanta şi a cerut intrarea în război alături de aceasta.

o  s-au opus Titu Maiorescu şi Petre P.Carp.

o  s-a decis intrarea României în război alături de Antanta, împotriva Austro-Ungarie.

             2.  Participarea României la război (1916-1918)

a. Campania din 1916

Ø Pe 14/27 august 1916 armata română (trei din cele patru corpuri de armată), a trecut Carpaţii în Transilvania (conform planului de operaţiuni “Ipoteza Z”), eliberând oraşele Braşov, Sfântul Gheorghe, Miercurea Ciuc, Ghiorghieni, înaintând până în apropiere de Sibiu, după care înaintarea a fost oprită datorită nerespectării de către Antanta a prevederilor convenţiei militare.

Ø Pe frontul din sud trupele bulgare sprijinite de cele germane şi otomane au atacat în forţă cucerind, până la sfârşitul lui octombrie 1916:

o  Turtucaia;

o  Silistra;

o  Constanţa;

o  Cernavodă.

·      eşecul de pe frontul de sud s-a datorat nerespectării angajamentelor asumate de Antanta:

-       întârzierea ofensivei generalului Sarrail la Salonic;

-       întârzierea ajutorului în armament şi muniţie;

-       menţinerea armatei ruse pe frontul din Dobrogea.

·      în acelaşi timp, s-a datorat şi planului de acţiune care era defectuos, dar şi pregătirii şi dotării precare a armatei.

Ø Ofensiva din Transilvania a fost oprită după eşuarea contraofensivei generalului Averescu de la Flămânda, şi o parte a trupelor au fost transferate spre sud.

Ø Intrarea în luptă a trupelor germane, comandate în nord de generalul Eric von Falkenhayn şi la sud de generalul Mackensen, a creat o situaţie critiă pentru România:

o  pe frontul din Carpaţi generalul Eremia Grigorescu a reuşit să câştige “bătălia trecătorilor” sub deviza “pe aici nu se trece”, oprind înaintarea armatelor germane şi austro-ungare;

o  pe frontul de sud armatele inamice, net superioare - şapte divizii contra unei divizii româneşti, au reuşit să spărgă frontul pe valea Jiului;

o  în profida încercărilor generalilor I. Dragalina şi David Praporgescu, armata română a fost învinsă;

o  după bătălia de pe Neajlov şi Argeş (1-3 decembrie 1916) trupele generalului Mackensen au ocupat Bucureştiul (6 decembrie 1916), care fusese părăsit de oficialităţi.

o  frontul a fost stabilizat în sudul Moldovei pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iar capitala a fost mutată la Iaşi;

·      două treimi din teritoriul ţării a fost ocupat de armatele inamice.

Ø În aceste condiţii au fost luate o serie de măsuri:

o  la Iaşi s-a constituit un guvern de uniune naţională, format din liberali şi conservatori democraţi, condus de I.I.C. Brătianu;

o  tezaurul României a fost trimis în Rusia pentru a fi în siguranţă;

o  s-a trecut la reorganizarea armatei cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de generalul Henry Berthelot.

    b. Campania militară  din 1917

Ø Înaintea începerii campaniei din vara lui 1917 au fost luate o serie de măsuri care au vizat organizarea dispozitivului de război şi mobilizarea populaţiei:

o  refacerea armatei - aprox. 460.000 soldaţi şi ofiţeri;

o  înzestrarea armatei cu armament;

o  reorganizarea armatei datorită misiunii militare franceze;

o  organizarea serviciilor de Cruce Roşie - regina Maria;

o  anunţarea de către regele Ferdinand, cu acordul Parlamentului, a reformei agrare şi electorale (martie-aprilie 1917)

Ø În teritoriul ocupat de Puterile Centrale a fost instituit un regim de ocupaţie militară:

o  bogaţiile ţării au fost exploatate în folosul Puterilor Centrale;

o  au fost reprimate încercările de rezistenţă;

o    au fost făcute rechiziţii pe seama populaţiei.

Ø În iulie - august 1917 armata română a reuşit să obţină importante victorii în luptele de la:

o  Mărăşti;

o  Mărăşeşti;

o  Oituz.

·      în luptele de pe frontul de la Marăşeşti-Mărăşti-Oituz s-au distins :

-       Armata I  condusă de generalul Eremia Grigorescu;

-       Armata a II-a condusă de generalul Al. Averescu.

Ø Deşi armata română era victorioasă pe câmpul de luptă a fost imposibilă continuarea rezistenţei armate după instaurarea regimului bolşevic în Rusia (25 octombrie / 7 noiembrie 1917):

o  în condiţiile in care armata imperială rusă se dezintegra iar trupele ruseşti care se retrăgeau de pe front ameninţau să destabilizeze ţara, guvernul de la Iaşi a fost obligat să ia măsuri pentru dezarmarea lor;

o  puterea sovietică instalată la Petrograd a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul (13/26 ian. 1918).

Ø La 18 februarie/3 martie 1918, Rusia Sovietică a semnat pace separată cu Puterile Centrale la Brest – Litovsk şi a ieşit din război.

 c. Pacea de la Buftea -  Bucureşti ( 24 aprilie/7 mai 1918) 

Ø După ieşirea Rusiei din război, România s-a văzut înconjurată de puteri ostile şi a fost  nevoită să încheie Pacea de la Buftea -  Bucureşti  ( 24 aprilie/7 mai 1918), cu Puterile Centrale, deşi era victorioasă pe front:

o  Pacea de la Bucureşti prevedea:

·      ocuparea Dobrogei de către Puterile Centrale;

·      accesul României la Marea Neagră urma să se realizeze de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa;

·      subordonarea economică de către Germania, care controla industria, comerţul finanţele resursele de petrol şi cereale, navigaţia pe Dunăre şi porturile fluviale;

·      Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul până pe crestele Carpaţilor (5.600 km² cu 170 de state);

·      demobilizarea armatei române.

Ø Pacea de la Bucureşti a fost ratificată de Parlamentul de la Iaşi, dar nu a fost promulgată de regele Ferdinand I (fiind un act nul din punct de vedere juridic).

Ø Deşi în luna mai situaţia părea favorabilă Puterilor Centrale, contraofensiva mareşalului Foch a spart frontul de pe Somme în august, iar în septembrie trupele de la Salonic, conduse de Sarrail, au străpuns liniile bulgare.

Ø În condiţiile în care armatele Puterilor Centrale sufereau înfrângeri pe front guvernul Al. Maghiloman a demisionat, locul lui fiind luat de guvernul general Constantin Coandă, care:

o  a decretat mobilizarea generală;

o  a declarat război Germaniei;

o  a cerut trupelor să treacă la alungarea inamicilor;

o  a declarat că Pacea de la Bucureşti era un “act nul şi neavenit ”.

Ø Sfârşitul  războiului (29 octombrie/11 noiembrie 1918), a găsit armatele române pe front, de partea învingătorilor.

Ø Participarea României la război a însemnat:

o  800.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi;

o  distrugeri enorme;

o  importante pagube materiale.

Ø La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 regele Ferdinand şi regina Maria s-au întors în Bucureşti.

3. Realizarea României Mari

Ø După prăbuşirea Imperiului Ţarist, şi a celui Austro-Ungar, s-au desfăşurat acţiuni politice şi militare care au pregătit unirea.

Ø  Această unire a fost posibilă în condiţiile afirmării pe plan internaţional a două principii:

o  principiul autodeterminării;

o  principiul naţionalităţilor.

Ø Marea Unire a  fost realizată în 3 etape:

o  unirea Basarabiei (27 martie 1918);

o  unirea Bucovinei (15/28 noiembrie);

o  unirea Transilvaniei (1 decembrie 1918).

a)  Unirea Basarabiei

Ø a fost prima provincie care s-a unit cu ţara.

Ø a fost anexată de Rusia ţaristă în 1812, după care a început procesul de  deznaţionalizare prin: colonizări, deportări, interzicerea folosirii limbii române.

Ø Unirea Basarabiei cu România a fost  favorizată de dezmembrarea Imperiului ţarist şi instalarea noului regim:

o  Vladimir Ilici Lenin a dat o serie de decrete printre care şi cel privind dreptul la autodeterminare, prin care popoarele ce locuiau în fostul Imperiu ţarist puteau să-şi hotărască singure soarta.

Ø s-a contituit Partidul Naţional Moldovenesc (1917), care a preluat conducerea mişcării de emancipare naţională din Basarabia;

Ø la Chişinău a apărut ziarul “Cuvânt moldovenesc”

Ø a fost organizat la Chişinău Congresul ostaşilor moldoveni (1917), care a decis:

o    autonomia teritorială şi politică a Basarabiei;

o    convocarea Sfatului Ţării, cu atribuţii de Adunare Naţională, condus de Ion Inculeţ

Ø Sfatul Ţării a proclamat Republica Democrată Moldovenească (2/15 dec. 1917);

Ø  În condiţiile în care forţele bolsevice ameninţau să preia puterea iar trupele dezorganizate care se retrăgeau de pe front puneau în pericol stabilitatea în zonă, autorităţile de la Chişinău au cerut ajutor guvernului de la Bucureşti:

o  în urma solicitării, patru divizii ale armatei române au trecut Prutul şi a restabilit ordinea;

·      în consecinţă guvernul bolşevic a întrerupt legăturile diplomatice cu România (13/26 ianuarie 1918).

Ø La 22 ianuarie / 4 februarie 1918 a fost proclamată independenţa Republicii Democrate Moldoveneşti,

Ø La 27 martie / 9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a adoptat, cu majoritate de voturi, unirea Basarabiei cu România.

b)  Unirea Bucovinei

Ø a fost cea de-a doua provincie care s-a unit cu ţara.

Ø În toamna anului 1918 Bucovina era ameninţată cu divizarea datorită:

o  Curţii de la Viena, care urmărea să anexeze partea de nord a Bucovinei la Galiţia;

o  Ucrainei, care dorea să integreze teritoriul dintre Nistru şi Prut şi chiar unele teritorii dintre Prut şi Siret (dorinţă susţinută şi de ucrainenii care  erau organizaţi în formaţiuni paramilitare)

Ø În timpul războiului, lupta naţională s-a intensificat:

o  mulţi români din Transilvania şi Bucovina au trecut în România şi au înfiinţat la Bucureşti “Asociaţia românilor bucovineni şi transilvăneni”.

o  ziarul “Glasul Bucovinei”, condus de Sextil Puscariu, promova ideea unirii bucovinenilor;

o  la 4/27 octombrie 1918, din iniţiativa lui Sixtil Puscariu şi Iancu Flondor, a fost convocată la Cernăuţi o Adunare  a populaţiei româneşti din provincie care:

·      a decis “în numele suveranităţii naţionale”, unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti;

·      a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional.

Ø La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei de la Cernăuţi, la care au participat reperezentanţi ai românilor, polonezilor, germanilor şi rutenilor, a votat “unirea necondiţionată pentru vecie a Bucovinei în vechile hotare cu Regatul România”.

c) Unirea Transivaniei

Ø a fost cea de-a treia provincie care s-a unit cu ţara.

Ø Dupa retragerea armatelor române din teritoriile eliberate în 1916 autorităţile maghiare au luat măsuri represive extrem de dure împotriva populaţiei româneşti:

o  au fost făcute rechiziţii pe seama populaţiei;

o  au fost arestaţi unii lideri politici şi închişi în lagăre;

o  a fost suspendată presa românească;

o  au fost închise şcolile confesionale şi elementare ale românilor;

o  o parte a populaţiei româneşti a fost înrolată forţat în armata austo-ungară.

Ø În acest context au avut loc :

o  mişcări sociale şi de protest;

o  demonstraţii de stradă;

o  agitaţii în unităţile militare.

Ø În străinătate românii au  acţionat pentu a sprijini cauza românească:

o  în Franţa, Anglia, Italia, SUA, Suedia au acţionat Take Ionescu, Simion Mândrescu, Ioan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu;

o  au fost publicate articole în presă şi cărţi;

o  au  fost organizate conferinţe şi manifestaţii;

o  au  fost realizate intervenţii în parlamente;

o  au fost obţinute audienţe la mari oameni politici.

Ø În toamna anului 1918 mişcarea naţională a românilor transilvaneni s-a intensificat:

o  la 29 septembrie/12 octombrie 1918 în cadrul Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român (care îşi reluase activitatea în toamna lui 1918), reunit la Oradea, a fost adoptată “Declaraţia de la Oradea”, ce proclama “independenţa naţiunii române” în cadrul Austro-Ungariei;

o  împăratul Austro-Ungariei, Carol I de Habsburg  a făcut o ultimă incercare de a salva inperiul  lansând manifestul “Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918),  în care propunea federalizarea Austro-Ungariei (organizarea statului în 6 regate autonome), propunere respinsă de români.

·      ca răspuns, deputatul Alexandru Vaida-Voievod a citit în Parlamentul de la Budapesta “Declaraţia de independenţă” a populaţiei româneşti din Transilvania (4/17 octombrie 1918), care a fost primită cu ostilitate de deputaţii maghiari.

o  la Viena Iuliu Maniu a preluat comanda trupelor române din armata austro-ungară (circa 60.000 militari), devenite singurile forţe de ordine din capitala imperiului;

o  la 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit la Arad - Consiliul Naţional Roman Central (CNRC),  organ central al luptei românilor pentru unire, format din:

·      6 membri ai Partidului Naţional Român;

·      6 membri ai Partidului Social Democrat.

o    CNRC a acţionat în direcţia realizării unirii ;

o  a anunţat guvernul maghiar că a preluat “întreaga putere de guvernare” în Transilvania ( 9/22 noiembrie 1918) ;

o   a purtat tratative, la Arad, cu guvernul Tisza (13-15 noiembrie 1918), care au eşuat ;

·      a decis convocarea unei Mari Adunări Naţionale la Alba Iulia, la data de 18 noiembrie/1decembrie 1918.

Ø Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia - 18 noiembrie/1decembrie 1918

o  au participat 1228 delegaţi aleşi de circumscripţiile electorale şi de toate organizaţiile românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş;

o  au participat peste 100.000 de români veniţi din întreaga Transilvanie ;

o  a fost deschisă de Gh. Pop de Băseşti ;

o  raportul politic a  fost citit de Vasile Goldiş;

o  a fost adoptată Rezoluţia Unirii care proclama “unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”;

o  au fost formulate cerinţe referitoare la respectarea drepturilor pentru minorităţile naţionale şi  democratizarea vieţii politice.

Ø La 2 decembrie 1918 au fost alese organele puterii de stat:

o  Marele Sfat Naţional - rol legislativ, condus de Gh. Pop de Băseşti;

o  Consiliul Dirigent - rol executiv, condus de Iuliu Maniu.

Ø Unirea Transilvaniei cu România:

o  a fost recunoscută de naţionalităţile transilvănene:

·      maghiari - Târgu Mureş (noiembrie 1918);

·      saşi - Mediaş (ianuarie 1919);

·      evrei (ianuarie 1919);

·      svabi -Timişoara (august 1919);

o  nu a fost recunoscută de autorităţile maghiare care au ameninţat cu intervenţia armată.

Unirea din 1918 a reprezentat încununarea tuturor eforturilor  politico-diplomatice,  fiind opera  întregului popor român.

o  a fost recunoscută prin tratatele din 1919-1920;

o  a reprezentat momentul de vârf al luptei naţionale, având implicaţii multiple pentru români şi statul român:

·      a crescut suprafaţa ţării de la 137.000 km² la 295.049 km²;

·      a crescut populaţia de la 7.250.000 în 1918, la 18.052.896 locuitori în 1930;

·      a accelerat  ritmul de dezvoltare şi modernizare a societăţii româneşti.

Test de verificare Kahoot