Romania în concertul european

România în concertul european: de la “criza orientală”

la marile alianţe ale sec. XX

I. De la “criza orientală” la Congresul de la Berlin din 1878

     În prima jumătate a sec. XIX, afirmarea naţiunii române, lupta sa pentru emancipare şi constituirea statului naţional a fost strâns legată de:

o  contextul european;

o  implicaţiile “problemei orientale”.

Ø La începutul sec XIX, Talleyrand aprecia că “centrul de gravitaţie al lumii este Dunărea, la frontierele Europei”, fapt pentru care “problema românească” a fost integrată în contextul  “problemei orientale” :

o  puterile europene au fost nevoite să ţină seama de existenţa ei când făceau planuri de constituire a unui stat tampon în zonă.

     În 1829 s-a instituit garanţia colectivă “sui generis” a puterilor europene asupra Principatelor Române prin Tratatul de la Adrianopol care însă s-a impus ”de jure” prin Tratatul de la Paris.

   

        1.Unirea Principarelor Române

Ø regimul politic hibrid întemeiat pe suzeranitatea otomană şi protectoratul rus, instaurat în pricipiu după 1829, accentua imixtiunea rusă, care stânjenea:

o  proiectele reformatoare ale domnilor regulamentari;

o  planurile revoluţionarilor munteni şi moldoveni.

Ø Impunerea articolului “adiţional” la Regulamentele Organice (1835, 1838) şi atitudinea Rusiei din 1848 a dus la reconsiderarea poziţiei “partidei naţionale”, care :

o  vedea în ţar un adversar al aspiraţiilor româneşti;

o  considera că se poate realiza un compromis cu sultanul pentru rezolvarea problemei româneşti.

Ø După înfrângerea revoluţiei din 1848-1849,  o parte din revoluţionari au acţionat în afara graniţelor statului, activitatea emigraţiei cunoscând mai multe forme:

o  apeluri către opinia publică europeană;

o  afirmarea  programului politic în  unele publicaţii:

·     “România viitoare”;

·     „Junimea română”;

·     „Republica română” ;

o  constituirea la Paris a Comitetului Democratic Român (1849), din iniţiativa lui C.A. Rosetti;

o  afilierea la Comitetul Central Democrat European constituit  la Londra în 1850, condus de Giuseppe Mazzini, care urmărea declanşarea unei revoluţii europene;

o  redactarea unor memorii  adresate:

·     împăratul Franţei - Napoleon al-III-lea;

·     premierul britanic – Palmerson;

o  constituirea la Paris al unui Comitet cu deviza “Dreptate! Fraternitate! Unitate!”

o  obţinerea sprijinului unor personalităţi:

·     Paul Bataillard;

·     Edgard Quinet.

Ø În ţară, acţiunile unioniste s-au desfăşurat în noul context determinat de prevederile Convenţiei de la Balta –Liman (1849),  prin modalităţi diferite:

o  constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi Bucureşti (1856);

o  editarea unor ziare: 

·     “România literară”- Iaşi;

·     „Steaua Dunării” –Iaşi;

·     „Românul” -Bucureşti.

Ø În iunie 1853, Principatele au fost ocupate militar de Rusia, care dorea să le folosească drept cap de pod spre inima Imperiului Otoman, încălcând prevederile Convenţiei de la Balta-Liman (1849).

o  protestele diplomatice şi încercările Angliei, Franţei şi Prusiei de a aduce  Rusia la masa tratativelor au eşuat, ceea ce a determinat începerea războiului.        

Ø În timpul Războiului Crimeei (1853-1856), a fost discutată “problema românească”, care devenise o “problema europeană”  încă din 1855.

Ø Contele Walewski a propus, în cadrul Conferinţei de la Paris, constituirea unui „stat tampon” prin unirea Principatelor Române, aşezat sub garanţia colectivă a Marilor Puteri, noul stat  fiind un obstacol în calea politicii orientale a Rusiei.

o  în timpul discuţiilor a putut fi observată atitudinea acestora faţă de Principatele Române şi unirea acestora:

·     Franţa  a sprijinit unirea, sperând să-şi refacă prestigiul european;

·     Sardinia şi Prusia au sprijinit unirea Principatelor Române sperând să-şi “deschidă drum” pentru constituirea propriilor state naţionale, proces împiedicat de Imperiul Habsburgic;

·     Rusia Ţaristă înfrântă în războiul Crimeei, “juca” după “muzica” Franţei; mai mult, voia să distrugă alianţa anglo-franceză ce îi provocase înfrângerea în războiul Crimeii;.

·     Anglia s-a arătat iniţial favorabilă unirii, apoi şi-a schimbat atitudinea;

·     Turcia s-a pronunţat împotriva unirii văzând în acest proiect începutul dezmembrării Imperiului;

·     Austria a respins unirea Principatelor considerând-o un avertisment teribil, temându-se de consecinţele sale asupra Transilvaniei şi Bucovinei.

Ø La  18/30 martie 1856 a fost semnat Tratatul de Pace de la Paris,  care stabilea:

o  scoase Principatele de sub protecţia singulară a Rusiei Ţariste şi aşezarea lor sub garanţia colectivă a celor 7 marilor puteri: Anglia, Franţa, Austria, Prusia, Sardinia, Rusia ţaristă  şi Imperiul Otoman (orice măsură referitoare la români nu putea fi luată decât cu acordul acestora);

o  organizarea alegerilor pentru constituirea Adunărilor Ad-hoc, în vederea consultării opiniei publice cu privire la unirea principatelor;    

o  retrocedarea către Moldova a celor trei judeţe din Sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Ø În vara anului 1856 au fost înlocuiţi  domnitorii numiti in baza Convenţiei de la Balta-Liman prin caimacami:

o   Teodor Balş în Moldova - a promovat o politică antiunionistă;

o   Alexandru Ghica în Ţara Românească -  a creat condiţii favorabile mişcării unioniste.

Ø În 1857 au fost organizate alegeri pentru cele două adunări ad-hoc, alegerile din Moldova fiind falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul direct al Consulului Austriei la Iaşi);

o  falsificarea alegerilor a nemulţumit gruparea unionistă, care a informat  marile puteri. Anglia şi Franţa au încheiat “Compromisul de la Osborne” prin care:

·     Anglia accepta organizarea unor noi alegeri pentru adunarea ad-hoc a Moldovei;

·     Franţa renunţa la ideea unirii depline sub conducerea unui prinţ străin, fiind pentru o unire formală.

Ø Organizarea Adunarilor ad-hoc:

o  Adunarea ad-hoc a Moldovei a fost constituită  în  urma reorganizării alegerilor, la 29 august/10 septembrie 1857, câştigate de  unionişti;

o  Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti a fost constituită  în  urma alegerilor din 7/19 septembrie 1857, câştigate  tot de  unionişti.

Ø În 1857, Adunări ad-hoc au elaborat două Rezoluţii, pe care le-au înaintat marilor puteri întrunite în cadrul Conferinţei de la Paris (1858):

o  acestea au ignorant cele mai importante solicitări ale românilor:

·     unirea într-un stat cu numele  de România;

·     aducerea pe tronul ţării a unui prinţ străin;

Ø Prin prevederile Conveţiei de la Paris (1858) se urmărea realizarea unei confederaţii cu numele de Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti, în care să fie doi domni, două guverne, două adunări etc.

Ø Cu câteva luni înainte de desemnarea candidaţilor, în cercurile unioniste de la Iaşi şi Bucureşti circula ideea alegerii aceluiaşi domnitor în ambele principate, ceea ce s-a şi întâmplat:

o  la 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza a fost ales domn al Moldovei;

o  la 24 ianuarie 1859, Al. I. Cuza a fost ales domn şi în Ţara  Românească.

Ø După realizarea unirii diplomaţia românească a urmărit recunoaşterea:

o  dublei alegeri- obţinută în cadrul Conferinţei puterilor garante de la Paris (1859);

o  unirii depline - obţinută în cadrul Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol (1861).

   Domnia lui  Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Ø a fost marcată de iniţiative pentru realizarea independenţei “de facto”, urmărind:

o  suspendarea jurisdicţiei consulare;

o  înfiintarea agenţiilor diplomatice şi a Ministerului de Externe;

o  modernizarea armatei naţionale;

o  impunerea dreptului ţării de a-şi modifica legile;

o  emiterea de distincţii şi decoraţii;

o  încercarea de a bate monedă naţională, peste capul Imperiului Otoman, devenit “omul bolnav” al Europei;

Ø Alexandru Ioan Cuza a luat o serie de măsuri:

o  a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia;

o  a sprijinit lupta de eliberare a bulgarilor şi polonezilor;

o  a condiţionat sprijinul acordat emigraţiei maghiare de soluţionarea revendicărilor românilor din Transilvania.

Ø Echilibru european stabilit prin Tratatul de Pace de la Paris (1856), încheiat la sfârşitul războiului Crimeei, a fost radical modificat prin:

o  înfrângerea Austriei de către Prusia (1866);

o  constituirea dualismului austro-ungar (1867);

o  unificarea Italiei (1870) şi a Germaniei (1871);

o  scăderea influenţei politice a Franţei în urma înfrângerii în războiul franco-prusac (1870-1871);

Ø Noul raport de forţă de la nivelul continentului a influenţat lupta românilor pentru consolidarea unirii şi dobândirea independenţei.

Ø Prinţul Carol, instalat după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), a continuat linia politică externă iniţiată de fostul domitor, bucurându-se de sprijinul Franţei şi al Prusiei:

o  în 1868 a încheiat un tratat de colaborare cu Serbia;

o  în 1866 şi 1869 au fost consultaţi emisarii guvernului grec în vederea unei acţiuni comune antiotomane;

o  a  menţinut sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari;

Cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878)

Ø presupunea înlăturarea legăturilor anacronice cu Poarta Otomană dar şi cu regimul de garanţie colectivă instituit de marile puteri în 1856. Realizarea acestui deziderat prespunea :

o  acţiuni ferme, de mare supleţe;

o  răbdare şi abilitate, deoarece avea implicaţii asupra politicii europene.

Ø Aducerea pe tronul României a unui prinţ dintr-o dinastie europeană a afectat relaţiile dintre marile puteri în Sud-Estul Europei, prefigurând o redistribuire a raportului de forţă în zonă.

Ø În 1873, în cadrul Consiliul de Miniştri, prinţul Carol I a pus deschis problema dobândirii independenţei, vorbind despre “ora însemnată” de providenţă pentru  dezrobirea Orientului şi creştinătăţii.

Ø După 1870- 1871 România a desfăşurat o amplă activitate diplomatică:

o  Guvernul condus de Lascăr Catargiu (1871 - 1876) aprecia că cea mai înţeleaptă atitudine pe plan extern era câştigarea sprijinului internaţional al puterilor europene, încheind cu aceştia tratate economice.

o  astfel, pe linia aspiraţiilor de independenţă, au fost semnate: convenţii comerciale cu:

·     Austro- Ungaria (1875);

·     Germania (1876).

-      prin intermediul acestora, în schimbul unor concesii economice, România obţinea dreptul de a încheia acorduri internaţionale fără acordul Porţii Otomane.

Ø În perioada 1875-1876 a avut loc redeschiderea “problemei orientale” prin declaşarea luptei antiotomane dusă de Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Serbia, Muntenegru;

o  statul român, care simpatiza cauza popoarelor slave din Balcani, şi-a proclamat neutralitatea şi a încercat (fără succes) să obţină independenţa pe cale diplomatică, deoarece victoria Imperiului Otoman împotriva răsculaţilor şi rivalitatea ruso-otomană reprezentau un pericol pentru  teritoriul românesc (putea fi transformat  în teatru de război).

o  Rusia urmărea să controleze strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi să scoată Imperiul Otoman din Europa, motiv pentru care a sprijinit răscoalele antiotomane ale populaţiilor slave şi ortodoxe din Peninsula Balcanică, aflate sub autoritatea Porţii.

o  pentru statul român era necesară alianţa cu Rusia  care:

·     putea înlătura pericolul transformării teritoriului românesc  în teatru de război;

·     deschidea drumul spre câştigarea independenţei.

Ø În acest context, guvern liberal condus de I.C. Brătianu  a făcut eforturi diplomatice pentru a se apropia de Rusia –

o  delegaţia României s-a  deplasat la Livadia din Crimeea unde a purtat tratative cu delegaţia ţaristă condusă de ţarul Alexandru al II-lea, în vederea încheierii unei alianţe (tratative care au eşuat).

o  discuţiile au fost reluate la Bucureşti fiind finalizate cu încheierea Convenţiei româno-ruse (4/16 aprilie 1877), care stabilea condiţiile trecerii trupelor ruse prin România şi respectarea integrităţii teritoriale a acesteia.

·     semnarea Convenţiei a însemnat un moment important în afirmarea independenţei şi schimbarea raporturilor între România şi Rusia Ţaristă.

Ø Conservatorii considerau că pericolul expansiunii ruse era iminent şi optau pentru relaţii bune cu Austro-Ungaria şi pentru neutralitate în cazul unui război ruso-turc.

Ø Obţinerea independenţei pe cale militară a devenit tot mai evidentă, în condiţiile în care noua Constituţie otomană din decembrie 1876 menţiona că România era o “provincie privilegiată” a Imperiului.

Ø La 9 mai 1877 în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa României.

o  deşi a fost salutată cu mult entuziasm de către populaţie, marile puteri au  avut atitudini diferite:

·     Rusia a acceptat-o ca pe un “fapt împlinit”;

·     Italia şi-a arătat simpatia;

·     Franţa, Germania, Austro-Ungaria au rămas în expectativă;

·     Anglia a privit-o cu ostilitate;

·     Poarta Otomană a ripostat prin război;

Ø Deşi Rusia a refuzat iniţial cooperarea militară cu armata română pentru a nu-şi crea “obligaţii” faţă de România, mai ales că dorea sudul Basarabiei, a fost obligată să-i ceară sprijinul (iulie 1877):

o  Prinţul Carol  I şi-a asumat responsabilitatea participării la războiul din Balcani:

·     în abseţa unui tratat de colaborare cu Rusia;

·     era convins că sângele româneasc vărsat va face imposibil de contestat dreptul ţării la independenţă.

-      victoriile româneşti de la Plevna şi Rahova, sacrificiul de la Smârdan, Belogradcik şi Vidin nu puteau fi ignorate de marile puteri.

Ø Încercarea Rusiei de a încheia rapid pacea cu Imperiul Otoman, excluzând România de la tratative şi evitând amestecul celorlalte mari puteri a eşuat :

o  La 19februarie/3marie 1877 a fost încheiat Tratatul de Pace de la San Stefano:

·     delegatul Romaniei - colonelul Arion nu a fost admis la discutii;

·     Austro-Ungaria nu accepta încălcarea Convenţiei de la Budapesta, care îi garantase, din partea Rusiei, Bosnia şi Herţegovina, în schimbul revenirii sale la gurile Dunării;

·     puterile occidentale nu acceptau proiectul “Bulgariei Mari” şi nici accesul Rusiei la Marea Mediterană.

Ø În condiţiile convocării Congresului de la Berlin (1878), semn al supremaţiei germane în Europa, diplomaţii români au crezut că pot revendica dreptul ţării la integritate teritorială şi independenţă;

o  după lungi insistenţe, primul ministru - I.C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au fost primiţi într-o şedinţă, unde au prezentat un memoriu în care solicitau:

·     recunoaşterea independenţei şi a integrităţii naţionale;

·     garantarea neutralităţii ţării;

·     acordarea unor despăgubiri de război.

Ø La 1/13iulie 1878 a fost semnat Tratatul de pace de la Berlin:

o  recunoaştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;

o  Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare Austro-Ungariei;

o  Bulgaria era redusă teritorial la spaţiul dintre Dunăre şi Balcani şi pusă sub suzeranitatea Porţii;

o  se forma  Rumelia Orientală ( zonă tampon la sud de Balcani);

o  Anglia primea insula Cipru.

Ø  Textul tratatului reprezenta o încălcare a suzeranităţii naţionale, datorită condiţiilor puse:

o  modificarea  art.7 din Constituţie cu privire la cetăţenie - statul român trebuia să acorde cetăţenie locuitorilor de  altă religie decât cea creştină (erau vizaţi evreii);

o  rezolvarea Afacerii Strousberg,  în sensul răscumpărării de către guvernul român a acţiunilor fostei Societăţi care construise drumurile de fier din România;

o  cedarea către Rusia Ţaristă a sudului Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

     Atitudinea Rusiei în timpul tratativelor precum şi încercarea de a prelungi staţionarea trupelor sale pe teritoriul României au contribuit la încordarea relaţiilor româno – ruse în perioada următoare.

          

     

II.  De la recunoaşterea independenţei la Conferinţa de pace de la Paris

(1919-1920)

1. Recunoaşterea independenţei.

Ø Tratatul de la Berlin a recunoscut independenţa României, dar condiţiile impuse îi limita acesteia suveranitatea, obligând cercurile politice şi diplomaţia românească la o percepţie mai lucidă a realităţii.

o  în virtutea tradiţiei, Marile Puteri continuau să ignore statutul de independenţă al ţării pentru a-şi impune propriile interese.

Ø Garanţia colectivă existentă înainte de 1877 trebuia înlocuită cu un sistem de alianţe menit să-i asigure securitatea.

Ø Recunoaşterea independenţei României, a transformării statutului său extern, a fost rezultatul unor complicate demersuri diplomatice, legate mai ales de:

o  acordarea cetăţeniei evreilor;

o  lichidarea consecinţelor afacerii Stroussberg privind construcţia de căi ferate.

Ø În perioada ulterioară au avut loc o serie de evenimente care au dus la creşterea prestigiului României:

o  în 1879 i-a fost recunoscut lui Carol I titlul de "Alteţă Regală ", acordat de Parlament încă din toamna anului 1878;

o  în 1880 regele şi I.C.Brătianu au făcut vizitele în Germania, obţinând:

·     reglementarea succesiunii la tronul ţării;

·     recunoaşterea regatului;

·     recunoaşterea statutului de independenţă.

o  14/26 martie 1881, Parlamentul a votat transformarea României în Regat;

o  10/22 mai 1881, Carol I şi Elisabeta au fost încoronaţi regi ai Romaniei.

1.   Aderarea  României la Tripla Alianţă.

Ø La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, zona de Sud-Est a Europei a cunoscut transformări semnificative.

Ø După 1878 Rusia a devenit o  ameninţare pentru  România deoarece;

o  şi-a întărit poziţiile în Bulgaria;

o  a redevenit riverană la gurile Dunării.      

Ø Depăşirea stării de izolare diplomatică în care se afla ţara se putea realiza printr-o alianţă cu Germania, alianţă dorită  şi de  Carol I  care a  rămas, după expresia sa, "un bun prusac şi un bun german ".

Ø După semnarea tratatului Puterilor Centrale, între Germania şi Austro-Ungaria (1879), Bismarck a susţinut  ideea apropierii de România;

o  cancelarul a pus direct chestiunea aderării României la ceea ce obişnuia să numească "liga noastră de pace ";

o  ministrul de externe austro-ungar, contele Kalnoky, considera că prin această "alianţă" (Puterile Centrale) s-ar consolida;

o  România avea nevoie de un sprijin extern, în eventualitatea unui război cu Rusia, iar acesta putea fi dat de Germania, dar era conştientă că "drumul către Berlin trecea prin Viena ".

Ø Existau însă şi obstacole în realizarea alianţei:

o  tensiunile dintre Austro-Ungaria şi România în legătură cu navigaţia pe Dunăre;

o  situaţia românilor aflaţi sub administraţie maghiară (după realizarea dualismului austro-ungar - 1867).

Ø Situaţia a fost rezolvată în 1883 de vizitele regelui Carol I şi a lui I.C. Brătianu în Germania şi Austro-Ungaria.

Ø Tratatul dintre România şi Austro-Ungaria a fost semnat la 30 octombrie 1883, Germania aderând în aceeaşi zi, iar Italia la 15 mai 1888.

o  avea caracter secret, prevederile fiind cunoscute doar de suveranii statelor semnatare şi de prim-miniştrii;

o  nu a fost adus în discuţia Parlamentului României, de teama respingerii sale.

o  avea  caracter defensiv, statele semnatare îşi promiteau ajutor în cazul în care erau atacate;

o  a fost reînnoit  în 1892, 1896, 1902 şi 1912;

o  a avut unele efecte favorabile:

·     a scos România, din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i poziţia în Europa de Sud- Est;

·      i-a asigurat unele avantaje pe piaţa Europei Centrale.

o  a avut  şi efecte negative - a  stânjenit ajutorul acordat luptei românilor ardeleni.

·     în perspectivă  istorică, aceasta a mers contra intereselor naţionale şi împotriva simţămintelor marii majorităţi a românilor, astfel că prevederile tratatului nu s-au putut aplica nici în 1914, nici în 1916.

Ø În plus, relaţiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutăţească deoarece:

o  situaţia românilor de peste munţi nu s-a îmbunătăţit, aşa cum se sperase;

o  Austro-Ungaria a declanşat un război vamal (1886-1891), după anularea de către statul roman a Convenţiei comerciale, vamale şi de navigaţie din 1875;

o  politica guvernului de la Viena în Peninsula Balcanică ameninţa echilibrul în zonă şi securitatea României.

2.    Politica externă a României la începutul secolului al XX-lea.

Ø Raportul de forţe din Balcani a suferit importante modificări în ultima parte a sec.XIX şi în prima parte a sec. XX,  determinând o inversare a alianţelor.

o  anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria a determinat apropierea Serbiei de Rusia Ţaristă;

o  proclamarea independenţei Bulgariei a fost însoţită de tensionarea relaţiilor sale cu Petersburgul şi apropierea de Viena.

Ø Relaţiile statului roman cu statele vecine au fost diferite:

o  a susţinut o politică de echilibru între statele din zonă;

o  şi-a manifestat interesul pentru locuitorii români din munţii Pindului şi de pe Valea Timocului;

o  a avut relaţiile tensionate cu Grecia,  din cauza problemei aromânilor;

o  nu a avut relaţiile cu Turcia;

o  a privit cu suspiciune pretenţiile teritoriale ale Bulgariei;

o  a avut relaţii mai apropiate cu Serbia, Bucureştiul fiind ostil politicii antisârbeşti a Austro-Ungariei.

Ø Renaşterea politică şi militară a Franţei şi constituirea Triplei Înţelegeri, i-a oferit României o alternativă politică

o  în  timpul crizei bosniace (1908), I. I.C. Brătianu şi-a exprimat categoric ostilitatea faţă de politica balcanică promovată de Austro-Ungaria.

Ø Statele membre ale Puterilor Centrale au  încercat să menţină interesul României pentru alianţă, astfel:

o  a  avut loc o vizită în  ţară a prinţilor moştenitori ai tronurilor Germaniei şi Austro­Ungariei;

o  regelelui Carol I i s-a acordat gradul de feldmareşal al armatei germane la împlinirea vârstei de 70 de ani (acţiuni care au rămans fără ecou).

Ø În acelaşi timp I.I.C. Brătianu şi principesa Maria tatonau terenul pentru reorientarea politicii româneşti spre Antanta, România fiind vizitată de:

o  misiuni militare din Anglia şi Rusia;

o  personalităţi franceze.

Ø Războaiele balcanice (1912 - 1913):

o  au evidenţiat reorientarea politicii externe româneşti;

o  au oferit României ocazia de a se afirma ca principală putere între statele din zonă;

·     în timpul primului război balcanic (1912) purtat de Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia împotriva Turciei, România şi-a proclamat neutralitatea;

·     întărirea Bulgariei, în detrimentul fostelor aliate,  a fost percepută la Bucureşti ca o ameninţare pentru securitatea frontierei dobrogene;

·     în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913) purtat de Serbia, Muntenegru, Grecia şi Turcia împotriva Bulgariei, guvernul de la Bucureşti, condus de Titu Maiorescu, a decis intervenţia militară, decretând mobilizarea:

-      războiul a fost rapid şi cu pierderi reduse;

-      pentru a evita intrarea armatei române în Sofia, Bulgaria a cerut pace.

Ø  Tratatul de pace a fost semnat la Bucureşti în 1913 şi a oferit României Cadrilaterul (viitoarele judeţe Durostor şi Caliacra) şi o frontieră sigură în sudul Dobrogei.

o  găzduirea congresului de pace, la care pentru prima dată ţările din sud estul Europei îşi rezolvau problemele în absenţa Marilor Puteri, constituia un indiciu privind creşterea prestigiului internaţional al României.

o  intervenţia României în război a avut şi o semnificaţie naţională deoarece  a fost în contradicţie cu cea austro-ungară; în acei ani se spunea că "noi luptăm în sudul Dunării cu gândul la Transilvania ".

3.   România si Marile Puteri în timpul Primului Război Mondial.

Ø În vara anului 1914, pe fondul declanşării primului război mondial, atât Puterile Centrale cât şi Antanta, au încercat să-şi asigure concursul României:

o  Austro-Ungaria şi Germania au trimis la Bucureşti noi miniştri plenipotenţiari: Ottokar Czernin şi von Bussche;

o  diplomaţia vieneză s-a străduit să obţină publicarea Tratatului din 1883, fapt care ar fi diminuat intensitatea mişcării naţionale din Transilvania;

o  Regele Carol I s-a opus însă categoric, intuind consecinţele grave pe care le-ar fi produs publicarea documentului şi a răspuns evaziv în legătură cu ajutorul pe care România l-ar fi acordat Austro-Ungariei în caz de război.

Ø Situaţia era destul de tensionată:

o  cercurile politice germane şi vieneze acuzau "politica şovinistă maghiară" care ducea la pierderea alianţei cu România;

o  la sfârşitul anului 1913 au fost iniţiate tratative între contele Tisza şi Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania;

o  împăratul Wilhelm al II-lea a făcut presiuni ca tratativele să se finalizeze printr-un compromis acceptabil pentru români.

Ø Diplomaţia statelor din Antanta era tot atât de activă:

o  la 1/14 iunie 1914 a avut loc vizita ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia la Constanţa, însoţit de ministrul de externe Sazonov;

o  discuţiile purtate de aceştia cu regele Carol I şi premierul I.I.C. Brătianu au reconfirmat noua orientare politică a României;

o  vizita lui Sazonov la Bucureşti, urmată de o excursie cu I.I.C. Brătianu şi trecerea graniţei la Predeal a nemulţumit diplomaţia austro-ungară.

Ø Treptat, chiar personalităţi marcante de la Berlin şi Viena au recunoscut că România era pierdută pentru Puterile Centrale.

Ø Apropierea războiului implica însă o decizie privind soarta şi viitorul naţiunii. Deşi marile puteri aveau rol hotărâtor în politica internaţională, ele au acordat atenţie României, care prezenta interes din punct de vedere: economic, militar şi strategic. 

Ø În momentul izbucnirii primului razboi mondal (15/28 iulie 1914), ­România era incontestabil unul din centrele de interes ale diplomaţiei europene;

o  Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie/3 august 1914), a respins cererea regelui şi argumentele lui Petre P. Carp privind intrarea ţării în război de partea Puterilor Centrale;

Ø În perioada neutralităţii (1914-1916), Brătianu a pregătit intrarea României în război, urmărind ca revendicările ei să facă obiectul unui angajament ferm din partea aliaţilor, iar situaţia de pe fronturi să implice sacrificii umane cât mai mici;

o  la 18 septembrie/1 octombrie 1914, printr-un acord secret, Rusia s-a angajat să apere integritatea teritorială a României şi îi recunoştea drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria în schimbul neutralităţii.

·     au fost negociate îndelung clauzele viitorului tratat de alianţă cu Antanta.

Ø Statele angajate în război de o parte şi de alta  au făcut presiuni asupra guvernului român, oscilând între promisiuni ademenitoare şi ameninţări, solicitările intensificându-se după intrarea în război a Italiei şi Bulgariei (1915).

Ø Marile puteri aveau aşteptări diferite de la Romania:

o  Puterile Centrale sperau, în cel mai fericit caz,  neutralitatea României;

o  Franţa şi Rusia, nemulţumite de tergiversările lui Brătianu, puneau guvernul de la Bucureşti, în vara 1916, în faţa alternativei "acum ori niciodată”.

     Guvernul  de la Bucureşti a semnat cu Antanta două convenţii (4/17 august 1916), iar zece  zile mai târziu a  început "marele război pentru întregirea  neamului”.

III. De la recunoaşterea internaţională a Marii Uniri

la instaurarea regimului communist

 1. Recunoaşterea Marii Uniri

Ø Primul Război Mondial a determinat mari schimbări, având consecinţe majore asupra Europei şi a lumii :

o  a dus la modificarea raportului de forţe în rândul marilor puteri;

o  a impus principiul naţionalităţilor;

o  a determinat prăbuşirea marilor imperii: german, austro-ungar, ţarist şi otoman.

o  a favorizat constituirea unor noi state, printre care şi România.

Ø În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), au fost semnate tratate de pace cu fiecare din statele învinse:

o  Germania la Versailles;

o  Austria la Saint-Germain;

o  Turcia la Sévrès ;

o  Bulgaria la Neuilly sur Seine;

o  Ungaria la Trianon.

Ø Principalul obiectiv al delegaţiei României (condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu),  care a participat la Conferinţă  a fost recunoaşterea Marii Uniri realizată de poporul român în anul 1918 în 3 etape:

o  unirea Basarabiei (27 martie 1918);

o  unirea Bucovinei (15/28 noiembrie);

o  unirea Transilvaniei (1 decembrie 1918).

Ø după o mare “bătălie” diplomatică care a determinat la un moment dat retragerea delegaţiei române de la tratative, marile puteri au recunoscut unirea din 1918:

·     Tratatul cu Austria recunoştea unirea Bucovinei cu România;

·     Tratatul cu Ungaria stabilea că Ungaria renunţa în favoarea României la toate drepturile şi titlurile fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei;

·     Tratatul de Pace de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia  recunoştea unirea  Basarabiei cu România;

·     Tratatul cu Bulgaria recunoştea graniţa româno-bulgară din 1913.

Ø Pacea realizată la Paris nu a  fost durabilă deoarece:

o  contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare (Viena-1815, Paris-1856), statele învinse n-au fost admise la tratativele de pace;

o  statele mici din tabăra învingătoare au fost discriminate;

o  alte state (ex. Rusia Sovietică), n-au fost invitate să participe la Conferinţa de pace;

o  responsabilitatea declanşării războiului a fost pusă doar pe seama statelor învinse;

o  Societatea Naţiunilor (constituită pentru a menţine  pacea în lume), nu a reuşit să-şi realizeze obiectivul..

1.   Politica externă a României în perioada interbelică

     Politica externă a României în perioada interbelică a avut ca obiectiv de bază apărarea independenţei şi a graniţelor întregite în 1918.

Ø România s-a confruntat cu politica revizionistă a statelor vecine, care doreau o parte din teritoriile româneşti:

o  Uniunea Sovietică;  

o  Ungaria;

o  Bulgaria.

Ø Pentru a menţine situaţia din 1918 (România Mare), România s-a bazat pe:

o  convingerea că Franţa şi Marea Britanie (principalele autoare ale “sistemului Versailles”), vor garanta integritatea teritorială a statului;

o  faptul că Societatea Naţiunilor (România a participat la fondarea acestei organizaţii), îşi va dovedi eficienţa în apărarea păcii;

o  ideea realizării unor alianţe regionale.

Ø În planul relaţiilor internaţionale România:

o  a acţionat în direcţia creşterii rolului Societăţii Naţiunilor în politica mondială;

o  a militat pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare şi de descurajare a statelor revizioniste.

·     ca o recunoaştere a eforturilor depuse de România, ministrul de externe Nicolae Titulescu a ocupat funcţia de preşedinte al Adunarii Generale a Societăţii Naţiunilor (1930 şi 1931).

Ø Interesele României erau apropiate de cele ale statelor nou formate în Europa Centrală şi de Sud-Est, ale căror frontiere erau vizate de revizionism:

o  în acest sens România a urmărit să realizeze un bloc antirevizionist, format din statele mici, situate între Marea Baltică şi Marea Egee: Polnia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

-      datorită unor neînţelegeri apărute între unele dintre acestea, proiectul a fost irealizabil în forma dorită.

Ø Au existat însă şi două acţiuni reuşite:

o  Mica Înţelegere (Mica Antantă) -1921:

·     formată din: România, Cehoslovacia, Iugoslavia.

·     era o alianţă regională, sprijinită de Franţa, care şi-a propus să apere integritatea teritorială a părţilor contractante în faţa unui atac neprovocat din partea Ungariei sau Bulgariei;

o  Înţelegerea Balcanică  - 1934:

·     formată din: România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia;

·     promova menţinerea echilibrului în zonă;

·     respingea revizionismul bulgar şi italian.            

Ø În perioada interbelică România a avut relaţii încordate cu: Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria.

Ø Relaţiile României cu Uniunea Sovietică:

o  nu au fost reluate după război datorită:

·     problemei tezaurului - fusese dus în  Rusia pentru păstrare în timpul primului război mondial şi nu  a fost  restituit după război;

·     problemei Basarabiei - Uniunea Sovietică nu recunoştea legalitatea Unirii acestei provincii cu România;

o  pentru rezolvarea neînţelegerilor au avut loc o serie de tratative la:

·     Copenhaga şi Varşovia (1919-1920);

·     Viena (1924);

·     Riga (1932).

o  relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică au fost reluate abia în 1934;

o  în 1935 Nicolae Titulescu a negociat un tratat de asistenţă mutuală cu URSS care nu a fost finalizat deoarece nu a fost ratificat de Sovietul Suprem.

Ø Relaţiile României cu Ungaria:

o  vecinătatea româno-maghiară a fost una tensionată datorită politicii duse de guvernul de la Budapesta, care nu a acceptat actul de la 1 decembrie 1918;

o  în aprilie şi iulie 1918, Ungaria a recurs la acţiuni militare pentru ocuparea Transilvaniei, respinse de armata română, care a ocupat Budapesta (4 august 1919).

Ø Relaţiile României cu Bulgaria:

o  în 1921 a avut loc o ameliorare în relaţiile româno-bulgare;

o  în 1923 relaţiile româno-bulgare s-au tensionat datorită instaurării la Sofia a unui regim de dictatură.

Ø Premisele pe care s-a constituit politica externă românească în vederea apărării integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării au fost false:

o  Fraţa şi Marea Britanie, pe care se conta ca apărătoare ale statu-quo-ului, au făcut compromisuri cu statele revizioniste;

o  Societatea Naţiunilor a fost incapabilă să menţină pacea, datorită lipsei mijloacelor;

o  alianţele regionale, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, au fost utile României, însă nu erau suficiente pentru a opri revizionismul german sau sovietic

·     Acordul de la Munchen (septembrie 1938), prin care Germania ocupa regiunea sudetă a Cehoslovaciei, a reprezentat pentru România, sfârşitul sistemului său de alianţe.

Ø În perioada interbelică diplomaţia românească a desfăşurat  multiple acţiuni menite să sporească încrederea şi colaborarea:

o  şi-a rezolvat problemele cu Turcia - Lausanne (1923);

o  a semant Convenţia strâmtorilor (1923), care prevedea libertatea de navigaţie prin strâmtorile Bosfor şi Dardanale;

o  a reînnoit alianţa cu Polonia (1926) şi a semnat o convenţie militară cu aceasta;

o  a încheiat tratate de prietenie cu Franţa şi Italia (1926);

o  a aderat la Pactul de la Paris (1928), care  excludea războiul ca mijloc de rezolvare a  neînţelegerilor dintre state;

o  a semnat Protocolul de la Moscova ( 1929);

o  a semnat Convenţia privind definirea agresiunii (1933).

3. Politica externă în timpul celui de-al doilea război mondial

Ø În preajma şi la începutul celui de-al doilea război mondial România era din ce în ce mai izolată pe plan internaţional.

o  acţiunile Germaniei din 1935-1939, au anulat practic multe din prevederile sistemului de la Versailles.

Ø Pactul sovieto-german Ribbentrop - Molotov (23 august 1939), afecta direct integritatea teritorială a României, prin faptul că oferea Basarabia Uniunii Sovietice.

Ø Declanşarea celui de-al doilea război mondial (1 septembrie 1939), prin atacarea Poloniei de către Germania, a găsit România într-o fază avansată de izolare fiind obligată să se declare neutră (6 septembrie 1939).

o  datorită evoluţiei operaţiunilor militare din vestul Europei România a fost nevoită să semneze cu Germania „Pactul petrolului”, prin care erau livrate Berlinului cantităţi mari de ţiţei în schimbul unor arme.

Ø În vara anului 1940, situaţia României era şi mai rea datorită:

o  ascensiunii Germaniei;

o  ostilităţii URSS-ului;

o  revizionismul Ungariei şi Bulgariei;

o  capitulării Franţei la 22iunie 1940.

Ø Anul 1940 a fost unul  tragic în istoria României, deoarece au avut loc importante cedări teritoriale:

o  în urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului român, acesta a fost nevoit să cedeze: Basarabia, partea de N a Bucovinei şi ţinutul Herţei, însumând o suprafaţă de 50.762 km², cu o populaţie de 3.776.309 locuitori;

o  la 30 august 1940, României i s-a impus semnarea Dictatului de la Viena prin care i-a cedat Ungariei partea de Nord-Vest a Transilvaniei, reprezentând 42.243 km² , cu o populaţie de 2.628.238 locuitori;

o  la 7 septembrie 1940, a fost parafat Tratatul de la Craiova, în urma căruia România a cedat Bulgariei partea de Sud a Dobrogei (Cadrilaterul, cu judeţele Durostor şi Caliacra), cu o suprafaţă de 6.921. km² şi o populaţie de circa 425.000 locuitori.

·     în 1940 România a pierdut:

-      o treime din teritoriu - 99.738 km²;

-      o treime din populaţie - 6.821.000 locuitori.

Ø După cedările teritoriale:

o  s-a prăbuşit întreg sistemul politico – diplomatic creat în 1918;

o  Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai (6 septembrie 1940), generalul I. Antonescu devenind preşedintele Consiliului de Miniştri;

o  frontierele României au fost garantate de Germania.

Ø În această situaţie au devenit explicabile:

o  aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940);

o  acceptarea trupelor germane în ţară (primăvara lui 1941);

o  ieşirea din starea de neutralitate.

Ø La 22 iunie 1941, România a intrat în al doilea război mondial, alături de Germania, urmărind eliberarea Basarabiei şi  a Bucovinei de Nord:

o  armata română a participat la marile bătălii de pe teritoriul sovietic;

o  după înfrângerea de la Stalingrad, când devenea evident că Germania avea să piardă războiul, au fost căutate soluţii, atât de guvernul antonescian, cât şi de opoziţie, pentru a evita ocuparea ţării de către Armata Roşie.

Ø În condiţiile în care balanţa victoriei înclina spre Coaliţia Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie, URSS), a avut loc actul de la 23 august 1944 , care a presupus :

o  înlăturarea mareşalului Ion Antonescu de la guvernare;

o  ieşirea României din războiul antisovietic;

o  întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

Ø Actul de la 23 august 1944, a  reprezentat o cotitură în politica externă a României:

o  după 23 august 1944, diplomaţia românească a căutat să atenueze urmările participării la războiul antisovietic.

Ø La 21 septembrie 1944, România a semnat la Moscova, Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, care cuprindea prevederi referitoare la :

o  teritoriu - graniţa de Est rămânea cea impusă de sovietici în iunie 1940, Transilvania sau cea mai mare parte a sa urmând să revină României;

o  despăgubirile de război;

o  participarea României în continuare la războiul împotriva Germaniei, lucru pe care armata româna l-a făcut, luptând pentru:

·     eliberarea Transivaniei;

·     înfrângerea armatelor germane din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria.

-      o  parte din prevederile Convenţiei de Armistiţiu s-au regăsit în Tratatului de Pace de la Paris.

Ø Negocierile pentru încheierea păcii cu România au început în august 1946 şi  s-au finalizat prin semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947).

o  delegaţia română a fost condusă de ministrul de externe în guvernul Petru Groza, Gherghe Tătărăscu;

o  în favoarea României au acţionat o parte din diplomaţii şi oamenii politici români, aflaţi în străinătate, în frunte cu fostul ministru de externe Grigore Gafencu.

Ø Hotărârile Tratatului de Pace de la Paris (1947), au fost nefavorabile pentru România deoarece:

o  Marile Puteri occidentale (SUA, Marea Britanie), au confirmat Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939, stabilind ca teritoriile româneşti anexate de Uniunea Sovietică să rămână în componenţa acesteia;

o  s-a decis rămânerea Cadrilaterului în componenţa Bulgariei;

o  nu i s-a recunoscut României statutul de cobeligeranţă (deşi pentru înfrângerea Germaniei România a pierdut 170.000 de ostaşi), fiind tratată ca un stat învins şi obligată să plătească o despăgubire de război în valoare de 300 milioane de dolari (alimente, materii prime, echipament industrial etc).

o  a stabilit ca trupele Armatei Sovietice să rămână în ţară sub pretextul asigurării „liniilor de comunicaţie cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”;

·     singurul câştig a fost anularea Dictatului de la Viena şi reintegrarea părţii de Nord-Vest a Transilvaniei în graniţele naţionale.

Ø Prezenţa tupelor sovietice pe teritoriul România (situaţie care s-a prelungit până în 1958), a favorizat instaurarea şi consolidarea noului regim totalitar de inspiraţie sovietică.

o  după 1947, politica externă a României a trebuit să se „alinieze” Moscovei:

·     a încheiat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu URSS (1948);

·     s-a integrat în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (1949);

·     a intrat în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955).

x