Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec IX-XVIII)

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

(sec IX-XVIII)

  I. De la obştea sătească la domnie

Ø în secolele VII-IX forma de organizare specifică spaţiului romanesc a fost obştea sătească,  care: 

o  era o comunitate de oameni având:

·      organizarea social-economică proprie;

·      un teritoriu bine delimitat.

o  se baza pe proprietatea comună asupra pământului;

o  funcţiona prin organizarea colectivă a muncii.

Ø Treptat şi-a pierdut trăsăturile gentilice străvechi, bazate exclusiv pe relaţii de rudenie şi  a căpătat un caracter tertorial, îndeplinind mai multe funcţii:

o  social-economică;

o  politică;

o  religioasă;

o  culturală.

Ø s-au grupat în uniuni de obşti numite de Nicolae Iorga  “romanii populare”, din care au luat naştere ulterior:

o  cnezatele;

o  voievodatele.

Ø Conducerea era încredinţată unor cnezi sau juzi cu funcţii judecătoreşti şi administrative;

o  puterile unora dintre cnezi s-au extins peste mai multe sate dintr-o arie delimitată geografic şi politic.

Ø ţările depindeau de un centru de putere fie direct, fie prin intermediul unei căpetenii numită:

o  voievod (termen slav);

o  duce (termen latin).

Ø O parte din aceste autonomii au supravieţuit în timp pe temeiul înţelegerilor convenite cu puterile care au dominat spaţiul european de est şi sud est, purtând diferite denumiri:

o  “ţări”: Ţara Sipeniţului, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Zarandului, Ţara Maramureşului;

o  “codri”:  Codri Cosminului, Codrii Herţei, Codrii  Lăpuşnei;

o  “câmpuri”: Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad;

o  “ocoale”:  Câmpulung, Vrancei.

II. Constituirea statelor medievale româneşti

Ø a fost un proces de durată care s-a realizat în două etape:

o  unificarea formaţiunilor politice sub autoritate centrală;

o  crearea instituţiilor interne necesare afirmării şi apărării statului;

Ø primele formaţiuni prestatale au apărut într-un context internaţional determinat de:

o  prelungirea invaziilor;

o  împărţirea sferelor de influenţă între:

·      Imperiul Bizantin;

·      Regatul Ungariei;

·      Regatul Poloniei.

a) Formarea voievodatului Transilvaniei

Ø începând cu sec al IX-lea, odată cu aşezarea lor în interiorul arcului carpatic, ungurilor şi-au manifestat interesul pentru  spaţiul transilvănean;

Ø pentru secolele IX – XI, izvoarele narative menţionează în zona transilvăneană şi în Banat mai multe voievodate:

o  Anonymus (notarul anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei), vorbea în lucrarea “Gesta Hungarorum” (“Faptele ungurilor”), despre evenimentele din sec. IX şi conflictul dintre unguri şi formaţiunile politice de dincolo de Tisa, menţionând trei voievodate:

·      Voievodatul lui Glad  în Banat - cu centrul la Cuvin, dar care stăpânea şi cetatea Orşova;

·      Voievodatul lui Menumorut în Crisana, între Ţara Oaşului şi bazinul Mureşului Inferior, cu centrul la Biharea, care avea în stăpânire cetăţile Zalău şi Sătmar;

·      în centrul Transilvaniei-  Voievodatul lui Gelu (numit blach- român),  cu centrul la Dăbâca, dar care avea şi cetatea Cluj-Mănăştur.

o  Anonymus oferă informaţii şi despre structura etnică a locuitorilor spaţiului intracarpatic care erau „români şi slavi”(”Blasi et sclavi”)

o  “Legenda Sfantului Gerard” mentionează:

·      Voievodatul lui Gyla (Gyula), urmaşul lui Gelu, în centrul Transilvaniei cu reşedinţa la Bălgrad;

·      Voievodatul lui Ahtum,  în Banat, cu centrul la Morisena unde întemeiase şi o mănăstire ortodoxă.

Ø izvoarele menţionau starea conflictuală dintre voievodatele româneşti şi regalitea maghiară, mai ales după  încoronarea regelui Ştefan I în anul 1001 ca rege al Ungariei,

Ø ungurii au trecut la cucerirea spaţiului transilvănean folosind mai multe mijloace:

o   cucerirea teritoriile româneşti organizând comitate: Bihor, Crasna, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Arad, Zarand, Târnava;

o  impunerea  principatul ca formă de organizare politică:

·      în 1111 în documente era menţionat un Mercurius Princeps Ultrasilvanus”;

·      în 1176 izvoarele menţionează pe “Leustachius voievod” (ceea ce arăta eşecul politicii maghiare).

·      în faţa presiunilor făcute de maghiari românii s-au grupat în structuri social-economice şi politice autonome în zonele mărginaşe ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de “ţări”:  Ţara Haţegului, Ţara Amlaşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Maramureşului;

·      voievodul Transilvaniei şi-a păstrat autonomia în cadrul regatului Ungariei, având autonomie  juridică, administrativă şi judecătorească;

o   colonizarea unor populaţii străine: secui, saşi şi teutoni:

·      secuii:

-       au participat împreună cu maghiarii la cucerirea Panoniei (898 - 899) şi ulterior la expediţia împotriva lui Menumorut;

-       s-au aşezat în: Bihor, zona Târnavelor, Subcarpaţii răsăriteni;

-       şi-au păstrat autonomia internă în schimbul obligaţiilor militare – apărarea graniţelor răsăritene ale regatului de atacurile migratorilor turanici;

·      saşii:

-       au fost colonizaţi în sec. XII – XIII cu scopul de a stimula dezvoltarea economică a Transilvaniei;

-       erau originari din zona Rinului şi Saxoniei (saxones -> saşi) şi s-au stabilit în regiunea Sibiului, Târnavei Mari, Rodnei, şi Ţării Bârsei;

-       s-au bucurat de o serie de privilegii înscrise în “Bula de Aur a saşilor” (Andreanum - 1224), dată de regele maghiar Andrei al II-lea, în care se prevedea:

-       teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii, iar dacă cineva intenţiona să aibă aici o moşie, saşii aveau dreptul să protesteze;

-       saşii aveau dreptul de a folosi “pădurea românilor şi pecenegilor” împreună cu aceştia;

-       aveau libertatea de a se organiza social, juridic şi religios;

-       aveau dreptul de a practica meşteşugurile şi comerţul;

·      cavalerii teutoni:

-       au fost acceptaţi în Transilvania în 1211 de către regele Andrei al II-lea, din două  motive:

-       apărarea N-E Transilvaniei de atacurile cumanilor;

-       răspândirea catolicismului;

-       au manifestat dorinţa de a ieşi de sub autoritatea regalităţii maghiare, fapt pentru care regele Andrei al II-lea i-a alungat (1225);

·      în general coloniştii au jucat un rol important în istoria Transilvaniei:

-       au întemeiat oraşe: Sibiu, Braşov, Bistriţa;

-       au contribuit la creşterea gradului de dezvoltare economică şi culturală;

-       au avut relaţii bune cu autohtonii;

o  impunerea catolicismul, mai ales după ce regele Ştefan I s-a convertit la catolicism, devenind rege apostolic.

Ø În pofida măsurilor luate de regalitatea maghiară, românii au continuat să trăiască organizaţii în districte:

o  conduse de juzi sau cnezi care aveau atribuţii administrative şi juridice; 

o  juraţii proveneau din rândul cnezilor şi preoţilor români, care cercetau şi dădeau sentinţe potrivit dreptului românesc - jusvalachicum.

Ø Coroana maghiară a căutat să limiteze drepturile românilor şi să anuleze autonomia acestora;

o   rezultatul a fost revolta unor conducători locali ai românilor precum:

·      Bogdan – voievodul românilor maramureşeni;

·      Negru Vodă din Făgăraş;

-       au trecut la E şi S de Carpaţi şi au întemeiat noi state româneşti;

Ø Transilvania şi-a păstrat structura voievodală chiar dacă regele maghiar era suzeranul ei.

Ø instituţia stărilor privilegiate avea la bază criteriul naţional:

o  existau trei stări privilegiate - maghiarii, saşi, secui;

o  românii aveau statutul de toleraţi la fel ca şi religia ortodoxă:

·      regele Ludovic I a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism (1366), fapt care a  dus la:

-        izolarea românilor;

-       scoaterea în afara legii a ortodoxiei.

·      în 1437 s-a constituit “Unio Trium Nationum”, o înţelegere între cele trei naţiuni privilegiate: maghiari, saşi, secui.

b) Formarea Ţării Româneşti

Ø În 1241 a avut loc marea invazie tătară, ce a distrus şi dezorganizat totul chiar dacă românii au ripostat:

o  românii au încercat împreună cu secuii să apere trecătorile transilvănene;

o  invazia tătaro-mongolă a avut implicaţii asupra teritoriilor din această parte a Europei:

·      a pulverizat cnezatele şi voievodatele româneşti;

·      a dezorganizat şi regatul maghiar ducând la  scăderea presiunii maghiare asupra spaţiului românesc;

·      a creat condiţiile  pentru afirmarea politică la S şi E de Carpaţi.

Ø Informaţii despre spaţiul de la Sud de Carpaţi sunt oferite de lucrarea “Diploma cavalerilor ioaniţi” (1247), dată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, cavalerilor ioaniţi, în vederea aşezării lor în teritoriul viitorului stat Ţara Românească.

Ø  “Diploma cavalerilor ioaniţi”:

o  prezintă lumea românescă la scurt timp după marea invazie mongolă;

o  surprinde faptul că în teritoriile extracarpatice exista o intensă activitate economică;

o  oferă informaţii despre stratificarea socială, arătând diferenţele dintre ţărani şi mai-marii pământului (rustici în opoziţie cu majores terrae - categorii privilegiate).

o  menţiona 5 formaţiuni prestatale în spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre:

·      Ţara Severinului;

·      Voievodatul lui Litovoi;

·      Voievodatul lui Seneslau;

·      Cnezatul lui Ioan;

·      Cnezatul lui Farcaş.

Ø În 1272–1275, Litovoi sau un urmaş al acestuia purtând acelaşi nume a denunţat suzeranitatea maghiară, afirmandu-şi autoritatea la Sud de Carpaţi, intrând  în conflict cu aceasta (1277 - 1279) :

o  Litovoi a murit;

o  fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier şi răscumparat în schimbul unei mari sume de bani, păstrându-şi ţara.

Ø Momentul decisiv al constituirii statului de la Sud de Carpaţi a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

o  desfiinţarea autonomiei Făgăraşului (1291) de către regele Andrei al II-lea a marcat revolta conducătorului acestuia;

Ø conform “legendei“ Ţara Românească a fost întemeiată de Negru Vodă din Făgăraş care a  trecut la Sud de Carpaţi şi a ”descălecat” la Câmpulung (1290), prima capitală a Ţării Româneşti şi necropolă domnească.

Ø conform tradiţiei istorice Ţara Românească a fost întemeiată de Basarab I numit şi Întemeietorul (1310? - 1352), care:

o  a fost primul domn al Ţării Româneşti atestat documentar, întemeietor de ţară şi dinastie;

o  a eliberat teritoriile locuite de români, aflate sub controlul Hanatului Hoardei de Aur ( Basarabia);

o  stăpânea peste Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia şi Basarabia;

o  a reuşit să obţină independenţa Ţării  Româneşti faţă de Coroana maghiară:

·      în 1317 regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, i-a recunoscut lui Basarab I titlul de voievod; drept urmare, Papa Ioan al XXII-lea i-a aşezat pe dominicanii din Ţara Românească sub protecţia acestuia (1327);

·      conflictul cu regalitatea maghiară a început datorită stăpânirii Banatului de Severin de către Basarab I (în 1317 Banatul era în stăpânirea ungarilor, pentru ca în 1324 să fie în stăpânirea lui Basarab I);

·      regele Carol Robert de Anjou a iniţiat o campanie militară împotriva lui Basarab I (1330), pentru recuperarea Banatului de Severin:

-       Basarab s-a oferit să-i restituie Banatul de Severin şi un tribut de 7000 marci de argint (74 kg aur), fiind refuzat de regele maghiar;

-       bătălia a fost dată la Posada (9-12 noiembrie 1330) şi câştigată de Basarab I;

-       informaţii despre bătălie oferă lucrarea “Cronica pictată de la Viena”

o  Victoria lui Basarab I a consfinţit independenţa Ţării Româneşti care cuprindea:

·      Banatul de Severin;

·      Oltenia;

·      Muntenia;

·      Basarabia.

Ø În 1359, urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru

o  şi-a luat titlul de „singur stăpânitor”;

o  a creat Mitropolia Ţării Româneşti, dependentă de Constantinopol;

o  a  respins pretenţiile politice ale regelui maghiar şi încercările de catolicizare.

·      urmaşul său, Vladislav Vlaicu s-a recunoscut vasal al regelui maghiar de la care a primit: Severinul şi  Făgăraşul.

·      a început stăpânirea munteană asupra acestor regiuni ce erau integrate regatului maghiar.

c) Formarea Moldovei

Ø Sub impulsul evenimentelor de la Sud de Carpaţi s-a constituit Moldova, “cea de-a doua libertate românească” (Nicolae Iorga).

Ø  În această zonă izvoarele menţionau o serie de formaţiuni prestatale:

o  cronicile ruseşti („Povestea vremurilor de demult”,  “Cronica lui Nestor”), consemnează pentru sec.XII – "ţara berladnicilor" în centrul Moldovei.

o  documentele papale sau cele emise de cancelaria maghiară menţionau: “ţara brodnicilor”  în sudul Moldovei, şi “ţara volohilor” sau a Romanilor - în nord-vestul Moldovei;

o  o cronică rusească din sec XIII amintea despre - “ţara bolohovenilor” - situată în nord-estul Moldovei.

o  au existat, probabil, mai multe reşedinte ale unor cneji locali: Siret, Bâtca Domanei şi Baia; ultima având atât  rol economic cât şi politic.

Ø Din dorinţa de a anihila prezenţa tătarilor în zonă, regele maghiar Ludovic I a înfiinţat o marcă de apărare  în Nord-Estul Moldovei în fruntea căreia l-a numit de Dragoş - voievod maramureşean.

·      potrivit tradiţiei, venirea lui Dragoş a coincis cu ”primul descălecat”, devenind voievod dependent de regatul maghiar;

·      în 1359 a avut loc “al doilea  descălecat”, in contextul unei revolte împotriva Ungariei în fruntea căreia s-a plasat un cneaz din Maramureş, Bogdan, care i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş supuşi Regatului Ungariei, formând Modova mică (independentă de regatul maghiar).

Ø Până la sfârşitul sec. XIV, Moldova s-a extins spre sud, astfel încât Roman I se intitula „domn din munte până  la mare”.

Ø În timpul lui Petru I au fost luate o serie de măsuri menite să asigure stabilitatea:

o  centralizarea instituţiilor;

o  înfiinţarea Mitropoliei Sucevei;.

o  în 1387, Petru I a depus jurământ de vasalitate regelui Poloniei Vladislav I Iagello pentru a contracara pretenţiile maghiare.

d) Formarea Dobrogei

Şi în spaţiul dintre Dunăre şi Mare s-a produs unificarea teritoriilor şi formarea unui stat medieval:

Ø În sec X în spaţiul dobrogean erau menţionate formaţiuni prestatale conduse de:

o  Gheorghe;

o  jupan Dimitrie.

Ø Din punct de vedere administrativ spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră depindea de Imperiul Bizantin, care  a organizat aici “thema Paristrion” (971 – 1204);

Ø În sec. al XI-lea, Anna Comnena în lucrarea “Alexiada” menţiona 3 şefi locali:

o  Tatos – în Sud, având reşedinţa la Dirstor;

o  Sestlav – în Nord-Vest, având reşedinţa la Vicina (Isaccea);

o  Satza (Saccea) – în Nord-Est, având reşedinţa la Preslav.

Ø În sec.XIII era menţionată între Mangalia şi Varna “Ţara Cărvunei” (Ţara Cavarnei):

o  numele derivă de la latinescul carbo, carbonaris (cărbune), având în vedere principala ocupaţie a locuitorilor - fabricarea mangalului (cărbunele de lemn);

o  a constituit nucleul statului dobrogean;

o  a  fost recunoscută de Bizanţ în 1325;

o  în 1325 avea în frunte pe Balica, care s-a implicat în războiul civil din Imperiul Bizantin dintre Paleologi şi Cantacuzini.

Ø Urmaşul lui Balica- Dobrotici ( Dobrotiţă) a fost numit despot de către Bizanţ şi a reuşit să unifice “ţările ” dintre Dunăre şi Marea Neagră (după 1347), întemeind Dobrogea:

o  a avut relaţii cu Vladislav-Vlaicu, cu care a negociat în 1369 restaurarea lui Stratimir la Vidin.

Ø Din despotatul lui Dobrotici s-a desprins Ţara Dristei, organizată în jurul centrelor urbane de la Păcuiul lui Soare şi Silistra;

o  aceasta încorpora teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării cuprins între Turtucaia şi Cernavodă, fiind codusă de fiul său, Terter, recunoscut şi el de Bizanţ;

Ø Dobrotici şi apoi fiul său Ivanco, au încercat să-şi apere ţara în faţa turcilor intrând în alianţă cu domnul Ţării Româneşti, Dan I;

Ø după moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componenţa Ţării Româneşti (1388):

Ø prin Tratatul de la Lublin (1390), încheiat între Polonia şi Ţara Românească, Mircea cel Bătrân a fost  recunoscut drept stăpân al Dobrogei.

III. Instituţiile statului medieval

1. Domnia 

a) Ţara Românească şi Moldova

Ø După constituirea ca state în sec XIV, în cele două ţări extracarpatice a avut  loc un lent proces de cristalizare instituţională;

Ø Principala instituţie era domnia, începând cu  sec. XV-XVI  existând o tendinţă de întărire a autorităţii domnului faţă de marea boierime.

o  titulatura domnilor români exprima calitatea de:

·      mare voievod - funcţie militară, conducator suprem al oastei;

·      domn şi singur stăpânitor  - stăpân al întregului pământ (domn din latinescul dominus).

Ø Inspirată din lumea bizantină, domnia era  autocrată şi se afirma ca domnie de drept divin - “de sine stătător”;

o  puterea domnului era considerată de origine divină, exprimată prin apelativul simbolic “ Io- Ioan “ sau prin formula bizantină “ din mila lui Dumnezeu “, (Io – fiind  prescurtarea de la Ioannes -  cel ales de Dumnezeu);

o  prin ceremonia ungeii cu mir de către mitropolit, domnii deveneau conducătorii politici “din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le conferea întreaga putere şi le asigura sprijinul divinităţii;

Ø avea caracter ereditar - electiv, domnii fiind aleşi din rândul unor dinastii:

o  dinastia Basarabilor în Ţara Românească;

o  dinastia Muşatinilor şi Bogdăneştilor în Moldova.

·      caracter ereditar  fiind transmisă din tată în fiu;

·      caracter electiv deoarece boierii şi sfatul aveau dreptul de a alege pe domn dintre membrii familiei  domnitare (putea fi ales chiar dacă nu era rodul unei casătorii legitime - dacă era  de „os domnesc”).

o  unii domni şi-au asociat la domnie din timpul vieţii pe unul dintre fii, care devenea ulterior successor;

Ø domnia avea caracter viager – domnul fiind ales pe viaţă;

Ø atribuţiile domnitorului erau foarte largi:

o  era considerat stăpânul întregii ţări - dominium eminens;

o  numea dregători;

o  emitea hrisoave privind proprietatea;

o  avea dreptul de a emite monedă;

o  avea dreptul de a stabili sistemul de  impozite;

o  reprezenta instanţa supremă de judecată;

o  era apărător al bisericii;

o  iniţia politica externă a statului;

o  avea dreptul de a semna tratate şi de a încheia alianţe.

Ø Puterea domnului era îngrădită uneori de marea boierime, pe care şi-o alătura la domnie, având nevoie de asentimentul ei la urcarea pe tron.

Ø Instituţia centrală a evoluat ţinând cont de categoriile privilegiate, astfel domnul putea: 

o  retrage proprietăţile boierilor care unelteau sau trădau (hiclenie);

o  condamna la moarte;

o  Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş şi-au întărit autoritatea în raport cu marea boierime.

Ø  În contextul creşterii dominaţiei otomane:

o  a scăzut autoritatea domnului;

o  a sporit puterea boierilor care au început să controleze instituţia domniei prin;

·      susţinerea unor candidaţi la tron;

·      încheierea unor întelegeri cu alţi suzerani străini sau cu turcii.

o  a început să se afirme sistemul numirii domnilor direct de către Poartă, fără consultarea boierimii.

·      numirea domnilor a devenit, cu vremea, un simplu act de administraţie al Porţii, domnul depunând jurământ de credinţă sultanului.

Ø În sec.X IV-XVI domnia a avut un rol esenţial în lupta antiotomană, reuşind să păstreze autonomia statală, păstrându-şi dreptul de a alege domnul dintre boierii pământului.

Ø Din a doua jumătate a sec. XVI, ca urmare a creşterii influenţei Porţii, ideea de domnie a suferit o transformare notabilă, a început să nu mai fie considerată un atribut exclusiv al voinţei divine, ea depinzând de voinţa unui împărat lumesc, care era sultanul:

o  a devenit o funcţie administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porţii, ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă otomană;

o  atribuţiile domniei au fost limitate de drepturile şi privilegiile boierimii mari, care-l asista pe domn la guvernarea ţării, şi de „obiceiul” sau „legea ţării”;

o  în calitatea de conducător al întregii administraţii a statului, domnul îi numea pe marii dregători;

o  titlul de voievod  (comandantul suprem al armatei), îi dădea dreptul să strângă birul, (dare destinată, în general, acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile străine).

Ø Campaniile otomane şi înfrângerea turcilor la Viena în 1683 au influenţat politica unor domni:

o  Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească;

o  Dimitrie Cantemir în Moldova.

·      au eşuat în încercarea de refacere a autorităţii domneşti, iar evoluţia domniei româneşti a fost întreruptă de instaurarea domniilor fanariote.

Ø în sec. XVIII au intervenit o serie de modificări în organizarea instituţiei centrale odată cu instaurarea regimului fanariot în Ţările Române:

o  1711 în Moldova;

o  1716 în Ţara Românească.

o  domnii fanarioţi erau integraţi în ierarhia administrativă otomană, având funcţia de dragoman al Porţii;

o  erau asociaţi unui paşă cu două tuiuri, responsabili numai în faţa sultanului;

o  numirea lor era condiţionată de plata unor sume mari de bani pentru confirmarea sau prelungirea domniilor (mucarer);

o  principala funcţie a statului era cea fiscală, fapt care a dus la creşterea fiscalităţii;

·      veniturile mari ale domniei nu puteau fi folosite pentru constituirea unui aparat modern ca în Occident pentru că erau îndreptate spre Istambul.

o  pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul vânzării dregătoriilor:

·      au ajuns dregători persoane care deţineau capital, dar nu aparţineau boierimii prin naştere;

o  ultima alegere a unui domn de către Adunarea ţării a avut loc în 1730;

Perioada domniilor fanariote a fost percepută într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.

b)      Domnia în Transilvania

Ø Transilvania şi-a păstrat structura voievodală chiar dacă regele maghiar era suzeranul ei.

Ø Spre sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV, o parte din voievozii transilvăneni şi-au asumat prerogative sporite:

o  Roland Borş;

o  Ladislau Kan

o  aceştia concentrau în mâinile lor atribuţii: militare, judiciare şi administrative.

o  deşi era subordonat regelui Ungariei, voievodul Transilvaniei:

·      avea autonomie;

·      conducea armata Transilvaniei;

·      convoca şi prezida Dieta;

o  domnia nu era ereditară

Ø După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohaçs (1526) şi prăbuşirea regatului maghiar în 1541, Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub suzeranitate otomană:

o  instituţia voievodului a dispărut treptat, iar congregaţiile nobiliare s-au transformat în adunarea privilegiaţiilor (Dietă), care avea între atribuţii alegerea principelui, care era confirmat şi investit cu semnele puterii de Poarta Otomană;

o  principele era învestit cu largi prerogative, hotârand în probleme de politică externă:

·      declara război şi încheia pace;

·      acredita misiuni diplomatice şi primea trimişii diplomatici.

-       amestecul Porţii în politica externă  a dus la îngrădirea unor prerogative care aparţineau de drept principelui.

Ø în secolul al XVII-lea, principii:

o  erau aleşi de  Stările privilegiate în momentele de libertate;

o  erau numiţi direct de Poartă când creştea influenţa otomană;

o  aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane.

Ø la începutul sec.  XVII, au intervenit o serie de modificări în organizarea instituţiei centrale, odată  cu instaurarea regimului habsburgic:

o  principatul Transilvaniei a fost ocupat de habsburgi şi integrat  în imperiul austriac: 

o  a fost dată Diploma Leopoldină  (1691), care menţinea:

·      alianţa celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, saşi şi secui);

·      religiile recepte.

o  împăratul a preluat şi titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ci de Cancelaria de la Viena.

2.Sfatul domnesc

a. Moldova şi Ţara Românească

Ø era alcătuit la început din marii boieri în calitatea lor de mari proprietari de pământ, apropiaţi ai domnului şi membri ai familiei sale, iar mai târziu din boieri cu dregătorii.

Ø Cele mai importante atribuţii ale Sfatului domnesc erau:

o  asista pe domn la scaunul de judecată;

o  consilia pe domn;

o  participa la încheierea tratatelor cu puterile vecine.

Ø actele  domniei nu aveau valabilitate dacă nu exista consimţământul marilor boieri din Sfat.

Ø principalii dregători erau:

o  vornicul – era mai marele curţii domneşti având prerogative judecătoreşti;

·      în timp de război era comandant al oştirii domnului;

·      prima dregătorie atestată documentar în 1387;

o  logofătul - şeful cancelariei domneşti, redacta acte şi le întărea prin aplicarea pecetei domneşti;

o  vistierul - gestiona veniturile domniei, adunate de visterie şi răspundea de administrarea acestora (în Transilvania era folosit termenul de thesaurarius);

o  stolnicul şi paharnicul – aprovizionau curtea domnească cu alimente şi băuturi (atestaţi în 1392);

o  postelnicul - primea solii străini şi se ocupa de ceremonialul primirii lor;

o  spătarul  - purta spada domnului la cereminii şi îndeplinea hotărârile domnului;

·      în lipsa domnului era comandant suprem al armatei;

o  comisul – avea în grijă grajdurile domneşti;

o   hatmanul - Moldova - rol militar;

·      la sfârşitul sec. XIV, a doua poziţie în stat, după domn, era ocupată de;

-       banul Olteniei în Ţara Românească;

-       portarul Sucevei în Moldova.

Ø În a doua jumătate a sec. XV, odată cu întărirea autorităţii centrale, din Sfatul domnesc au început să fie eliminaţi treptat, boierii fără dregătorii.

Ø Accentuarea dependenţei faţă de Poarta otomană a făcut ca, de la sfârşitul sec. XVI, Sfatul domnesc să fie numit cu termenul turcesc de divan.    

Ø În timpul domniilor fanariote, numărul dregătorilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a devenit repede principalul mijloc de îmbogăţire.

b. Transilvania,

Ø Sfatul era cunoscut sub numele de Consiliul  princiar:

o   a fost subordonat principelui în vremea absolutismului;

o  şi-a sporit puterea în momentele de declin ale puterii centrale;

Ø În timpul dominaţiei habsburgice, Guberniul, instituţia administrativă organizată în 1693, a creat o reprezentanţă la Viena care s-a constituit în Cancelaria Aulică a Transilvaniei, având atribuţiile unui adevărat guvern, fiind condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri.

  

3. Adunarea stărilor privilegiate 

Ø în Ţara Românească şi Moldova,  a purtat  numele de Marea Adunare a Ţării (menţionată din sec. XV);

Ø era formată din: boierimea mare, mijlocie şi mică,  reprezentanţi ai clerul înalt; şi curteni.

Ø nu a devenit o instituţie permanentă ci una sporadică, fiind convocată, mai ales în sec. XVI, când era vorba de declaraţii de război împotriva turcilor sau încheierea păcii cu aceştia.

Ø Adunarea Stărilor şi-a definit atribuţiile în mai mare măsură în vremea lui Matei Basarab, când au apărut conturate deosebirile dintre:

o  Sfat - Sfatul sau Divanul domnesc al marilor boieri;

o  Soborul - feţele bisericeşti;

o  Adunarea a toată ţara - care cuprindea pe reprezentanţii tuturor stărilor privilegiate îndreptăţite să participe.

4.Organizarea administrativ-teritorială şi jurudică

Ø  nu a fost identică în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, dar au existat şi elemente comune.

 a. Transilvania

Ø Începând cu sec. XII, după ce a cucerit teritoriile locuite de români, Coroana maghiară a trecut la impunerea comitatul regal -  instituţie administrativ-teritorială specifică regălităţii:

o  în 1111 a fost constituit primul comitat - Bihorul;

o  în 1164 comitatele Crasna şi Dăbâca;

o  în 1175 comitatele Cluj, Alba şi Timiş;

o  în sec. XIII,  comitatele Arad, Zarand şi Târnava.

Ø În zonele de margine, aflate în imediata vecinătate a Carpaţilor, s-au menţinut „ţările” româneşti:Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului,Maramureşul, etc.

Ø Pe baza vechilor privilegii, s-au dezvoltat în această vreme comunităţile secuilor şi saşilor.

o  teritoriul secuiesc era împărţit în scaune, unităţi administrative în fruntea cărora se afla un comite;

o  teritoriul saşilor din Transilvania era organizat în scaune şi districte, conduse de 2 juzi.

o  organizaţiile săseşti s-au constituit în Universitatea saşilor (1486), a cărei autonomie a fost confirmată la sfârşitul sec. XV, pe fondul emancipării de sub autoritatea regală;

Ø districtele româneşti erau conduse de voievozi, cneji şi juzi;

Ø oraşele transilvănene erau conduse de un sfat orăşenesc, compus din 12 juraţi şi condus de un jude, împuternicit regal.

Ø În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului, jus valachicum, a constituit principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere.

Ø  În sec. XIV-XV a început uniformizarea legislativă, influenţată de:

Ø  scrierile juridice bizantine - Codul lui Justinian;

Ø  coduri de legi maghiare în Transilvania- Tripartitumul lui Werboczi (1517);

Ø Un rol important era jucat de scaunul de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii administrative.

o  cea mai înaltă instanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.

b. Moldova şi Ţara Românească

Ø Au fost organizate judeţe (Ţara Românească) şi ţinuturi (Moldova), conduse de dregători locali, cu funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti ce purtau numele de  judeţi, pârcălabi şi vornici;

Ø oraşele  erau conduse de un sfat  orăşenesc, alcătuit din 12 pârgari şi un şoltuz, respectiv un judeţ.

5.Organizarea bisericească

În spaţiul românesc religia creştină a reprezentat un element de unitate care a asigurat continuitatea neamului.

a. Biserica în Moldova şi Ţara Românească

Ø domnii au fost preocupaţi de organizarea bisericească:

Ø în Moldova au fost întemeiate:

o  Mitropolia Ţării Moldovei şi Sucevei - înfiinţată în timpul lui Petru I Muşat, recunoscută de Patriarhia Constantinopolului în timpul lui Alexandru cel Bun (1401);

o  Episcopia Siretului (1370);

o  Episcopia Romanului (1408);

o  Episcopia Rădăuţilor (1471);

o  Episcopia Huşilor (1597).

Ø au fost ridicate ctitorii domneşti:

o  Mănăstirea Bistriţa - Alexandru cel Bun;

o  Mănăstirile: Putna, Neamţ, Voroneţ - Ştefan cel Mare;

o  Mănăstirea Probota -  Petru Rareş;

o  Biserica Trei Ierarhi - Vasile Lupu.

Ø în Ţara Românească au fost întemeiate:

o  Mitropolia Ţării Româneşti la Curtea de Argeş (1359) - Nicolae Alexandru;

·      primul mitropolit fiind Iachint, care slujise anterior la Vicina;

o  Mitropolia Ţării Româneşti la  Severin (1370) - Vladislav Vlaicu;

·      mitropolit fiind Nicodim;

o  Episcopia Râmnicului - Radu cel Mare (1495-1508);

o  Episcopia Buzăului - Radu cel Mare (1495-1508);

Ø au fost ridicate ctitorii domneşti:

o  Biserica Domnească de la Câmpulung - Basarab I;

o  Mănăstirea Vodiţa - Vladislav Vlaicu;

o  Mănăstirea Cozia - Mircea cel Bătrân;

o  Biserica episcopală de la Curtea de Argeş - Neagoe Basarab;

o  Biserica curţii domneşti de la Targovişte - Petru Cercel;

o  Mănăstirea Cotroceni - Şerban Cantacuzino;

o  Mănăstirile Horezu şi Sf. Gheorghe Nou - Constantin Brâncoveanu;

o  lăcaşuri religioase la: Arnota Căldăruşani, Strehaia, Bărboteşti, Drăgăşani - Matei Basarab;

Ø domnii au  făcut danii unor mănăstiri:

o  Ştefan cel Mare - mănăstirii Zografos de la Muntele Athos.

Ø domni au fost protectori ai culturii:

o  au înfiinţat tipografii, sprijinind tipărirea şi circularea cărţilor bisericeşti - Radu cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu;

o  au finanţat şcoli şi comunităţi religioase în Peninsula Balcanică, Asia Mică şi Orientul Apropiat.

o  Şerban Cantacuzino a cerut să fie tradusă Biblia în limba română (1688)

Ø raporturile dintre stat şi biserică au fost de colaborare şi interdependenţă deoarece:

o  mitropolitul, deşi era subordonat Patriarhului de la Constantinopol, era supus autorităţii domnului:

·      era considerat al doilea om în stat şi întâiul sfetnic al domnului;

·      era membru în Sfatul Domnesc (membru de drept);

·      încorona pe domn;

·      avea drept de judecată pentru abaterile reprezentanţilor Bisericii;

·      participa la procesele civile;

·      a susţinut politica domniei;

o  mitropoliţii Ţării Românesti au fost investiţi de Patriarhia, din Constantinopol (sfârşitul sec. XIV-lea), cu funcţia de "exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor", titlu care le conferea autoritate spirituală asupra populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de ierarhie bisericească superioară pentru acest cult.

o  domnii au sprijinit permanent biserica, dorind să păstreze ortodoxia, ca element de unitate a poporului român.

b. Biserica în Transilvania

Situaţia religioasă a fost complicată datorită cuceririlor maghiare şi tendinţelor de catolicizare;

Ø biserica ortodoxă a fost atestată prin existenţa:

o  episcopiilor ortodoxe în sec. IX  la: Dăbâca, Biharea, Alba-Iulia.

o  ctitoriilor cnejilor români, datând din sec.XI-XIII, descoperite la: Densuş, Gura-Sadu, Strei, Streisângeorgiu, Sântămăria Orlei, Prislop;

o  ctitoriilor domnilor munteni şi moldoveni:

·      Ştefan cel Mare - mănăstirea Feleac şi Vad;

·      Constantin Brâncoveanu - în Făgăraş şi Ocna Sibiului.

o  Mitropoliei ortodoxe  de la Feleac (sfârşitul sec. XIV); 

Ø Regalitatea maghiară a sprijinit biserica catolică,  înfiinţând episcopii catolice la: Alba Iulia (sec. XI) şi Oradea  (sec. XII).

Ø În 1366, prin diplomele regale, regele Ludovic I a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism, fapt care a dus la izolarea elementului românesc şi scoaterea în afara legii a ortodoxismului, religia ortodoxă fiind considerată schismatica, era exclusa dintre confesiunile legale, fiind socotita doar tolerata.

Ø În sec. XVI, odata cu Reforma, s-au constituit patru religii recepte: catolica, luterana, calvina si unitariana.

Ø Sub raport constitutional, acest sistem al religiilor recepte era consfintit de Approbate si Compilate.

6. Organizarea militară

Ø era identică în toate Ţările Româneşti;

Ø armata domilor şi voievozilor români era formată din:

o  oastea cea mică  - reprezenta armata permanentă;

·      era formată din aparatul administrativ militar central, curtenii şi cetele boiereşti;

·      în Transilvania, cuprindea apropiaţii voievodului, steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvaniei.

o  oastea  cea mare - era alcătuită din toţi cei care puteau purta arme, fiind convocată atunci când exista pericolul cuceririi ţării;

·      număra aproximativ 30.000 de oameni în timpul lui Vlad Ţepeş;

·      40.000 în timpul lui Ştefan cel Mare;

·      60.000-70.000 în timpul lui Petru Rareş.

o   garda personală- prezentă la curtea lui Vlad Ţepeş comandată direct de domn:

o   unităţile de mercenari  apărute spre sfârşitul sec. XVI.

  Ø  Ţările Române dispuneau de un important sistem defensiv:

o   în Moldova şi Ţara Românească format din cetăţi întărite :

·      cetăţi de margine: Turnu, Giurgiu, Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Orhei, Tighina, Soroca;

·      cetăţi de interior: Neamţ, Suceava, Roman şi Poienari.

o   în Transilvania format din:

o   oraşe care aveau fortificaţii: Făgăraş, Bran, Timişoara, Sibiu şi Sighişoara

o   cetăţi ţărăneşti: Râşnov şi Prejmer.