Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1.Formarea  poporului şi a limbii române

Ø Romanizarea a fost un proces istoric, complex, ireversibil şi de durată, în cadrul căruia dacii au  preluat limba, obiceiurile şi tradiţiile romane;

o  principalul factor al romanizării (106 - 271), a fost limba latină („latina vulgata”- latina populară), care a pătruns în toate mediile, facilitând contactul dintre autohtoni şi colonişti.

Ø După 271 /274 (retragerea aureliană), idiomul latin, predominant  în Dacia romană, a fost în permanent contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre, până la aşezarea slavilor în această zonă (602).

Ø Relaţiile complicate dintre Imperiul Bizantin, (unde limba greacă a devenit limbă oficială, începând cu sec. VII) şi formaţiunile politico-militare din Peninsula Balcanică, au avut drept consecinţă:

o  fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare de latină;

o  despărţirea comunităţilor sud-dunărene de romanitatea nord-dunăreană; 

o  formarea unor dialecte:

·      dialectul daco-român (în România şi R. Moldova), care are mai multe graiuri: oltenesc, maramureşean, moldovenesc;

·      dialectele sud-dunărene : aromân, istro-român, magleno-român.

Ø Procesul de formare a limbii române s-a încheiat până în secolul IX.

o  Limba româna, are o structură formată din;

·      substratul traco dacic - reprezintă 10% din totalitatea lexicului (160-180): barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, burtă, buză, cârlig, copil, gard, gorun, grapă, grumaz, mătură, moş, mal, mânz, mazăre, pânză, prunc, pârâu, vatră, viezure,  etc.

·      stratul latin - 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române (gramatica latină reprezintă structura fundamentală a limbii române);

·      adstratul slav - 20% este format din cuvintele împrumutate din limbile popoarelor slave (slovana jucând pentru regiunile balcano - dunărene un rol apropiat de cel pe care l-a jucat latina în Occidentul medieval);

·      influenţe târzii.

2.Romanitatea românilor

Ø Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

o  a reţinut atenţia cronicarilor, istoricilor, filologilor, geografilor, etnografilor şi a altor oameni de ştiinţă:

o  istoricii au încercat să demonstreze:

·      descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană;

·      continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană şi în perioada migraţiilor;

·      originea latină a limbii române;

·      formarea conştiinţei de neam;

o  au  folosit dovezi arheologice, lingvistice, etnografice, istorice, etc.

Ø Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării şi în interiorul arcului carpatic a fost recunoscut timpuriu de popoarele vecine.

Ø Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie:

o  populaţia din Nordul Dunării  apare documentar la sfarşitul mileniului I, sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), termen ce arată un popor de origine romanică;

o  vlahii işi spuneau probabil români, adică romani - după numele cetăţii mame Roma.

Ø Din perioada sec. IX-XIV, datează o serie de informaţii referitoare la locuitorii spaţiului nord pontic, cronicarii bizantini, slavi şi maghiari, fiind primii care s-au referit la originea romană a românilor:

o  într-un tratat militar, Strategikon (sec. VII), se face prima menţiune despre români;

o  într-un tratat de geografie armeană din sec. IX,  Moise Chorenati, menţiona o „ţară necunoscută ce-i zic Balak-Valahia”;

o  cronica turcească ”Ogüzname”, vorbea despre o ţară a vlahilor (Ulak-ili);

o  împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea „Despre administrarea imperiul”, spunea despre români că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”.

o  în „Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos” (sec.XI), erau amintiţi vlahii (românii) sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos (Sava);

o  tratatul „Podoaba istoriilor” a georgafului persan Gardizi (sec.XI), aducea  informaţii despre originea românilor pe care îi aşează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri, într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi un „munte mare”, probabil Munţii Carpaţi;

o  Ioan Kynnamos (sec. XII), confirma în cronica sa originea romană a românilor, spunând că „aceştia sunt veniţi de mult din Italia”;

o  Anonymus (notarul anonim al regelui Bela al III-lea), în cronica sa „Gesta Hungarorum”(„Faptele ungurilor”), spunea că la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”;

o  Simon de Kéza (sec. X), vorbeşte despre români în lucrarea  „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, subliniind că aceştia sunt „păstorii romanilor”;

·      cronicarii maghiari Anonymus şi Simon de Kéza au admis prezenţa vlahilor sau a păstorilor şi coloniilor romanilor în bazinul Dunării, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a lui Attila;

Ø Din perioada sec. XV-XVI, datează o serie de menţiuni făcute de umanişti, în care s-a vorbit despre spaţiul românesc şi  locuitorii lui:

o  Poggio Bracciolini (sec. XIV), a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat originea romană a poporului român;

·      a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian;

o  Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană”;

o  Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), devenit papă sub numele de Pius al II-lea, în perioada 1458-1464, i-a menţionat pe români în lucrarea „Cosmografia”;

o  Francesco della Valle;

o  Johannes Leunclavius;

o  Antonio Bonfinius (1434-1503), trăind la curtea regelui Ungariei, Matei Corvin, a scris, la comanda acestuia, lucrarea „Decadele”, în care preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, explicând existenţa insulelor de romanitate din estul Europei;

·      toţi umaniştii italieni au fost interesaţi de poporul român care dăduse mari luptători antiotomani: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul;

o  Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia (după căderea Constantinopolului), vorbind despre originea românilor, îi numea „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului;

·      a fost primul, care  mergând pe vechea teorie greacă a identificat limba cu neamul;

o   Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, călătorind în Moldova afla despre „descendenţa românilor din colonişti romani”;

o  Jan Laski (sec. XVI), episcop de Gnezno, vorbind despre Moldova în Conciliul de la Lateran (1514), spune „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”;

o  Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542), numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de români;

o  Anton Verancsics (1504-1573), de origine dalmată, în lucrarea „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti”, confirma existenţa unei conştiinţe a descendenţei latine a românilor.

Ø În sec. XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din „coloniile romane” ale lui Traian a prins şi mai mult contur.

o  călătorii străini care au ajuns în Ţările Române în sec. XV-XVII, notează că românii sunt urmaşi ai romanilor prin nume dar şi prin asemănarea dintre limba vorbită de ei şi latină.

Ø Cărturarii români au susţinut în lucrările lor autohtonia şi romanitatea românilor:

o  Nicolaus Olachus (1493-1568), în lucrarea „Hungaria” (1536), considera că locuitorii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, afirmând  unitatea de neam, origine şi limbă a românilor;

o   Miron Costin (sec. XVII) în lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, considera că istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, care era considerat „descălecătorul cel dintâi”;

·      lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, este primul tratat savant  consacrat analizei originii neamului;

·      în viziunea sa romanitatea românilor era dată de:

-       numele dat românilor de străini;

-       de numele pe care şi l-au dat ei inşişi, acela de români;

-       de latinitatea limbii (număr mare de cuvinte din limba latină);

-       de urmele lăsate de romani în fosta provincie Dacia (dovezi arheologice);

o  Stolnicul Constantin Cantacuzino în lucrarea „Istoria Ţării Româneşti”, susţinea că ei, românii, ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă;

o  Grigore Ureche în  lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei”, nota „rumânii, câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rim se trag”;

o  Ion Neculce;

o  Dimitrie Cantermir în lucrarea “Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spunea că “Aceştia dară (...) vestiţi romani (...) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor(...)”.

3.Romanitatea romanilor. O problemă politică

Ø La sfârşitul sec. XVII şi în sec. XVIII au apărut primele semne ale unei conştiinţei naţionale moderne în întreaga Europă, iar problema originii popoarelor se transformă din problemă istorică în problemă politică.

Ø Conflictul dintre „Europa imperiilor” şi „Europa naţiunilor” se complică în Transilvania din cauza:

o  contradicţiilor dintre interesele austriece şi revendicările naţionale maghiare;

o  aspiraţiilor de emancipare ale românilor.

Ø După victoria de la Mohaçs (1688-1699), Principatul Transilvania a trecut sub stăpânirea maghiară.

o  românii deşi reprezentau 60% din populaţie erau consideraţi „naţiune tolerată”  iar maghiarii, saşii şi secuii naţiuni privilegiate, sub pretextul întâietăţii celor 3 naţiuni privilegiate pe pământul Transilvaniei;

Ø Unirea clerului catolic şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-catolici), realizată de casa de Habsburg (1699-1701), afecta ordinea tradiţională iar acceptarea originii romane a românilor ar fi conferit românilor o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat cu condiţia lor de naţiune tolerată;

o  din acest motiv mulţi cronicari germani din sec. XVIII au încercat să dovedească întregii lumi că este cu neputinţă ca românii din Transilvania sa fie urmaşii direcţi ai populaţiei romanizate în Dacia;

o  unirea cu Roma a dat, în schimb, un nou imbold aspiraţiilor românilor de a obţine drepturi egale cu celelalte naţiuni şi confesiuni creştine din ţinuturile transcarpatice.

Ø Au existat şi voci care au recunoscut romanitatea românilor: 

o  împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), considera românii„ incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei.”;

o  Contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice a Transilvaniei, recunoştea în 1791, că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”;

o  David Hermann susţinea în perioada sec. XVII-XVIII că „atat cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, işi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian”;

o  istoricul Huszti Andras afirma în acelaşi an :”Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca naţiunea valahilor ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”.

Ø În spaţiul transilvănean a fost declanşată lupta de emancipare a românilor ardeleni, care a avut ca scop recunoaşterea legitimităţii revendicărilor populaţiei româneşti din imperiu, în calitatea sa de moştenitoare directă a Romei antice:

o  a fost începută de episcopul Inochentie Micu-Klein (1692-1768);

o  a fost continuată de reprezentanţii Şcolii Ardelene:

·      Samuel Micu (1745-1806);

·      Petru Maior  - „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”;

·      Gheorghe Şincai (1754-1816);

·      Ion Budai-Deleanu.

-       au respins ca nefondată teoria imigraţionistă şi au afirmat cu tărie originea romană pură a românilor şi continuitatea elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii;

o  argumentele acestor revendicări au fost sintetizate într-un lung memoriu, „Supplex Libellus Valachorum”, adresat Curţii din Viena (1791).

o   a fost promovată şi de Paul Ioseph Schafarik , care susţinea în 1844 că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.

Ø În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer în lucrarea „Geschichte des transalpinischen Daciens” (1781), în care sfida părerea unanimă  din cultura şi ştiinţa istorică europeană:

o  a atras o serie de istoricii: I. C. Eder, Bolla Marton, I. Ch. Engel;

o   a primit  mai multe replici din partea:

·      învăţatului sas Michael Lebrecht, care scria în timpul răscoalei lui Horea (1784), că românii, ca urmaşi ai romanilor sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”;

·       istoricului englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arata că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”.

4.Teoria lui Roesler (teoria roesleriană)

Ø După realizarea dualismul austro-ungar (1867), când Transilvania, Banatul şi Bucovina au fost incluse în monarhia austro-ungară, teoria imigraţionistă a fost reluată de către Robert Roesler, în două lucrări;

o  „Dacien und Romanen” (1868);

o  „Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a  României”, Leipzig (1871).

Ø Principalele idei ale teoriei imigraţioniste:

o  exterminarea populaţiei de origine dacică de către romani;

o  dispariţia vechii toponimii daco-getice;

o  imposibilitatea romanizării populaţiei dacice în 165 de ani;

o  retragerea completă a populaţiei romanizate din provincia Dacia în sec. III d.Hr., odată cu retragerea aureliană;

o  poporul şi limba română  s-au format la sud de Dunăre deoarece:

·      lipsesc elemente de factură germanică;

·      există elemente lexicale comune în limba română și albaneză;

·      dialectele daco-roman şi macedo-român se aseamănă;

·      influienţa slavă a fost posibilă doar la sud de Dunăre unde românii au devenit ortodocşi şi au preluat  limba slavonă în cult;

o  românii sunt un popor de păstori nomazi;

o  lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de sec.  XIII;

o  la venirea lor în Transilvania, maghiarii au găsit un ţinut pustiu („terra deserta”).

Ø Ideile teoriei roesleriene, deşi au fost criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate, nu numai de alte lucrări savante, ci şi de manualele şcolare din Ungaria sec. XIX-XX.

o  George Bariţiu observa că disputa pe aceasta temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul , cât mai vârtos tendinţe curat politice”.

Ø Situaţia nu era nouă, ideile susţinute de Roesler fiind întâlnite şi în perioada anterioară:

o  Szamaskosy Istvan, într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani, pentru a-şi schimba radical părerea după domnia lui Mihai Viteazul, când susţinea că aceştia nu au cum să fie urmaşii romanilor, pentru că au fost mutaţi la Sud de Dunăre în timpul împăratului Gallienus;

·      a fost combătut de cărturarii saşi L.Toppeltinus şi J. Troster, ultimul autor al unei lucrări despre Dacia (1666), în care şi-a  afirmat convingerile că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane”.

·      a fost combătut şi de Benko Iozsef, în lucrarea „Trasilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus” (1778), unde  arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.

Ø Istoricii şi lingviştii români din sec. XIX (M. Kogălniceanu,  A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu), au demonstrat că argumentele lui Roesler nu sunt adevărate, adunând dovezi referitoare la:

o  populaţii dacice şi getice din spaţiul carpato-danubiano-pontic;

o  continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia şi Moesia,

·      B.P. Haşdeu a fost primul român care a luat atitudine împotriva teoriei imigraţioniste, susţinând în lucrările sale:

-       supravieţuirea elementelor autohtone geto-dace în urma cuceririi Daciei;

-       continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la Nord de Dunăre.

·      A.D.Xenopol (1847-1920), corespondent al Academiei Franceze, – a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor în lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Romană” (1884);

·      Dimitrie Onciul;

·      Mihail Kogălniceanu.

Ø În a doua jumătate a sec. XIX a avut loc dezvoltarea conştiinţei romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei acestuia, datorită:

o  renunţării la scrierea slavonă (chirilică);

o  generalizării alfabetului latin;

o  predării limbii române şi a istoriei naţionale.

Ø După Marea Unire din 1918, a continuat să fie negată ideea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de Carpaţi.

Ø În acest timp, şcoala istorică şi lingvistică românească a realizat importante lucrări ştiinţifice în care era tratată  problema  etnogenezei românilor, demonstrând romanitatea românilor şi continuitatea lor în spaţiu traco-geto-dac:

o  Vasile Pârvan (1882-1927), membru al Academiei Române; autorul primei hărţi arheologice a României, a adus argumente arheologice pentru a scoate în evidenţă ideea latinităţii poporului român, în lucrările „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” şi Getica”;

·      a demonstrat că românii sunt “în cel mai înalt grad şi daci şi români”;

o  Nicolae Iorga - „Istoria românilor”, evidenţiază adevăruri în baza unei importante documentări din izvoarele scrise;

o  Gheorghe Brătianu - „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1937), în care demonstrează că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.

o  Al. Rosetti - „Istoria limbii romane”;

o  Constantin C. Giurescu -„Formarea poporului român şi a limbii române” (1973), susţinea că „romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni”;

o  Nicolae Densuşeanu – „Dacia preistorică”;

Ø Pe aceeaşi poziţie s-a situat şi un număr important de istorici străini care considerau că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

o  Th. Mommsen;

o   I. Jung;

o  C. Patsch;

o   L. Homo;  

o  Paul Mackendrick.

Ø După al doilea război mondial, când Ungaria şi România au devenit sateliţi ai URSS, s-a modificat contextul istoriografic datorită caracterului „imperialist” al stăpânirii romane şi importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei;

o  istoricul oficial al regimului Mihai Roller,  a negat romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească.

Ø În prezent, când România şi statele vecine Ungaria şi Bulgaria fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe pentru drepturile cetăţenilor.

Ø Romanitatea românilor nu mai este contestată şi este recunoscută ca fapt istoric cert.